Interviu  -  Dan Burcea  -  

Cu romanul Frappe-toi le coeur (2017), Amélie Nothomb sărbătorește 25 de ani de carieră literară și, în același timp, nunta de argint cu cititorii săi. Personalitate inconturnabilă a fiecărei toamne literare franceze, autoare prolifică, ea rămâne mai mult ca oricând fidelă universului său roman­esc, privind cu aceeași exigență problema scrisului și mânuind cu tot atâta ușurință „vivacitatea, singularitatea, precizia, umorul, talentul ei de dialoghistă“, dacă ar fi să folosim formula lingvistului Michel David. Ritmicitatea anuală a apariției cărților sale nu pare să perturbe viziunea pe care o are și nici să-i epuizeze filonul inspirației. Adulată, așteptată, scrutată de mass-media, ea continuă să-și conducă cu o serenitate imperturbabilă corabia, îndrăz­nind să vorbească despre ea, despre bucuriile și tristețile sale, transfigurându-le în ansamblul unei opere literare cu nuanțe de comedie umană. Uităm că, deseori, în spatele magiei virtuozilor, se ascund o muncă imensă și, fără îndoială, mult dar de sine însuși.

Cum vă simțiți la un sfert de secol de carieră literară? De altfel, putem folosi cuvântul carieră în cazul dumneavoastră?

E mult mai mult decât o carieră, eu o numesc o colosală poveste de dragoste pe care o trăiesc într-a­devăr cu cititorii de o jumătate din viața mea. Ei bine, sunt exact în situația cuiva care trăiește o poveste de dragoste care a început acum douăzeci și cinci de ani și care continuă de atunci. E atât de sublimă această poveste, încât mi se face frică. Toată lumea își dorește să trăiască o poveste de dragoste sublimă care durează de douăzeci și cinci de ani și, atunci când ești într-o asemenea situa­ție, te simți copleșit și, în același timp, ți se face frică, întrebându-te cum ai putea să faci ca o atât de frumoasă poveste să continue.

Am putea spune că legați acest vertij, dar și această frică, de succesul ce recompensează o carieră literară cum este cea a dumneavoastră?

Sigur, toate acestea fac parte din ceea ce mi se întâmplă, dar cred că este mai profund decât aceasta. Succesul, bineînțeles că este foar­te agreabil să ai succes, dar acest succes eu îl traduc imediat ca pe o iubire și, atunci când dau autografe, când mă întâlnesc cu cititorii mei, simt cu adevărat dragostea lor. Cuvântul poate părea prea puternic, dar vă asigur că nu este suficient de tare. Ceea ce se petrece între cititorii mei și mine este o formă de dragoste, lucrul este teribil de măgulitor, trezind în același timp în sufletul meu un foarte puternic sentiment de pericol, fiindcă iubirea este un sentiment periculos, este un sentiment exigent, iubirea este un dar, dar iubirea mai este și o așteptare. Îmi dau, desi­gur, seama că primesc un foarte mare cadou și-l primesc din toată inima, dar trebuie în același timp să fiu la înălțimea unei astfel de așteptări, lucru ce îmi provoacă o mare angoasă.

Mai rămâne, în ceea ce spuneți, mai ales în munca dumneavoastră de scriitoare, vreun loc pentru noțiunea de libertate?

Da, cu siguranță, mă simt total liberă, problema nu este aici. Pot scrie cu adevărat tot ceea ce vreau despre subiectele pe care le vreau, mă simt total liberă și această libertate este un lux extraordinar, dar și un pericol extraordinar. Această libertate este pe măsura luării de riscuri pe care o reprezintă pentru mine fiecare manu­scris, fiecare nouă apariție de carte.

Cum scrieți? Înțeleg prin aceasta evoluția scrisului de la ecloziunea subiectului și până la forma literară definitivă.

Este un lucru foarte misterios, ținând cont de toți anii pe care i-am trăit, de toate cărțile pe care le-am citit, unele tematici se îm­bogățesc, unii eroi devin mai fecunzi, dar mai este vorba și de momentul miraculos în care ră­mân însărcinată de un manuscris, lucru ce este întotdeauna un miracol, nefiind niciodată inten­ționat. Este ceva ce se întâmplă fără voia mea și constat că ceea ce mă face să rămân însărcinată de un manuscris sunt întotdeauna lucruri mărunte, mici fraze fără mare importanță auzite în autobuz, un mic detaliu zărit undeva. Sunt lucruri mărunte care mă fac să rămân însărcinată și-mi dau seama doar atunci când ele se întâmplă că sunt lucruri pe care le purtam dintotdeauna în ființa mea și care așteptau doar o mică scânteie pentru a se aprinde și a ajunge până la mine.

Este foarte mistic ceea ce spuneți.

Da, este complet mistic.

Marii mistici afirmă că trebuie întotdeauna să-ți apleci urechea la mesajul îngerului care se ține în apropiere, total disponibil.

Absolut exact. Ceea ce este sigur e că acest lucru mă depășește. Nu este vorba pentru mine să vreau, trebuie numai să fac în așa fel încât să fiu disponibilă, să fiu un bun receptor și se pare că sunt un bun receptor.

Aceasta este o bună ocazie să vă pun o întrebare despre debutul dumneavoastră literar și, în special, despre romanul Igiena asasinului pe care l-ați publicat la vârsta de 26 de ani. A fost vorba de prima dumneavoastră încercare de a scrie, de primul dumneavoastră manuscris?

Igiena asasinului este de fapt cel de-al unsprezecelea manuscris al meu. L-am scris când aveam 24 de ani, fiind precedat de alte șase manuscrise de roman pe care nu le-am arătat niciodată nimănui. El este deci primul meu roman publicat, al unsprezecelea pe care l-am scris și primul de care am fost mândră. Atunci când l-am scris am simțit că atinsesem un nivel care să-mi permită să-l arăt cuiva și să împărtășesc cu acest cineva ceea ce făceam.

Ați afirmat că este cartea care vă reprezintă cel mai mult.

Este manifestul meu. Este singura mea carte despre care pot spune că este manifestul meu și nu degeaba am dorit să fie primul roman publicat; este cel care anun­ță ce va urma. Este decla­rația mea pentru a spune: „Iată cine sunt și iată ceea ce vă anunț“. În mod evident, nu era momentul să compun muzică de cameră, ci o partitură plină de forță care să poată să fie ascultată de un nu­măr cât mai mare de oameni. De aici până la a spune că mă reprezintă mai mult decât celelalte, nu știu, este indisociabil de celelalte, nu este mai important decât celelalte cărți ale mele. Este manifestul meu, nu pot să formulez răs­pun­sul mai bine decât în aceste cuvinte.

Dacă ne uităm cu atenție la bibliografia dumneavoastră, nu putem să nu vorbim de experiența pe care ați trăit-o în Japonia și care este atât de strâns legată de identitatea dumneavoastră.

Japonia a jucat un rol colosal în viața mea. Mai întâi, primele mele amintiri sunt japoneze, identitatea mea este în același timp dublă, belgiană și japoneză, am trăit foarte multă vreme cu fantasma că sunt japoneză. Mi-a trebuit să ajung la vârsta adultă și să trăiesc experiența profesională pe care o povestesc în Uimire și cutremur, mi-a trebuit să înțeleg că în fond nu eram japoneză și am avut nevoie de acest lucru pentru a mă lansa în aventura scrisului. Cred că fără aventura japoneză nu aș fi îndrăznit niciodată să public. Vreau să spun că scriam deja îna­inte de a mă întoarce la vârsta adultă în Japonia și aș fi continuat oricum să scriu, dar nu aș fi avut niciodată curajul să visez să devin o scriitoare publicată fără să fi trăit gigantescul eșec japonez, care m-a făcut să mă gândesc brusc că mă umilisem într-atât, încât nu mai aveam nimic de pierdut; deci, trăiască Japonia, care mi-a dat curajul să încerc publicarea.

De altfel, spuneți că Japonia are asupra dumneavoastră un efect terapeutic, ca un medicament.

Da, este adevărat, de fiecare dată când mă întorc în Japonia se întâmplă ceva foarte, foarte puternic, am nevoie de un mare curaj emoțional, pentru că ceea ce am trăit în această țară este atât de puternic și de fiecare dată când merg acolo, fie și numai când ating pământul nipon, lucrul acesta mă face să primesc o descărcare de energie care-mi încarcă bateriile pentru mulți ani.

Nostalgia fericită este titlul unuia din romanele dumneavoastră. Dubla dumneavoastră apar­tenență identitară belgiană și japoneză pe care tocmai ați evocat-o nu vă împiedică să trăiți acest sentiment ca pe o armonie și nu ca pe o confruntare între aceste două lumi.

Într-adevăr, exact așa este. Nu este vorba de a opune Orientul și Occidentul, ci de a ajunge la o sinteză între acești doi poli ai ome­nirii care au atât de multe lucruri de împărțit între ei. Exemplul nos­­talgiei fericite este capital: sunt occidentală, ca și dumneavoastră, prin urmare pentru mine nostalgia este dureroasă, melancolică. Din ce motiv oare? Greșim. Nostalgia fericită este un sentiment mult mai logic. A ne întoar­ce către trecut pentru a retrăi ceea ce trecutul ne-a oferit mai bun ar trebui să ne facă să fim fericiți, ar trebui să ne facă să ne gândim că această fericire trecută nu a murit, este veșnic disponibilă, ca și iluzia de a crede că a trecut, deși este întotdeauna prezen­tă. Putem deci continua să ne hrănim din acest extraordinar rezervor de fericire și de emoții trecute, ne putem reîncărca resursele de la acest izvor. Din punctul acesta de vedere, japonezii au dreptate; faptul însă că gândesc acest lucru nu a făcut din mine să nu mai fiu o occidentală. De fiecare dată când resimt nostalgia, resimt aceeași profundă melancolie, dar încerc să-mi adaug la această melancolie o parte de fericire, încerc să adaug la melancolia mea, la nostalgie, o fațetă plină de energie și de fericire. Încerc să fac sinteza între acestea două.

Locul în care ne situăm își are aici toată importanța: poate să fie locul despărțirii sau cel al regăsirii, ceea ce face să putem trăi acest sentiment la modul fericit sau la cel melancolic.

Este adevărat, ceea ce spuneți este foarte adevărat. Locul joacă un rol capital, dar chiar și acest lucru îl putem stăpâni. Chiar și atunci când ne aflăm în locuri care ne sfâșie inima pentru că sunt legate de amintiri prea puternice, putem încerca să încorporăm în sub­stanța melancoliei o parte de frumusețe. La urma urmei, Proust este un scriitor occidental traducând un sentiment profund japonez. Ceea ce Proust exprimă prin madlena sa este ceva care ține de ordinul nostalgiei fericite. Există deci un mijloc de a uni cele două tipuri de nostalgii.

Inclusiv în imobilitatea proustiană.

Exact.

Ultimul dumneavoastră roman, Frappe-toi le coeur, abordează tema ravagiilor provocate de ge­lozie. De ce ați ales această temă?

Gelozia mă fascinează de multă vreme, căutând îndelung un mijloc de a vorbi despre ea. Este sentimentul cel mai toxic, dar și cel mai absurd din toate. Nu există nici o explicație logică a geloziei, cum nu există nici un profit de pe urma ei. Este un rău perfect absurd. Gelosul nu-și face nici un bine lui însuși și distruge universul tuturor prin gelozie. Și, cu toate acestea, gelozia continuă să existe. Cum se poate explica faptul că o asemenea boală continuă să facă ravagii în lumea noastră dintotdeauna și pentru totdeauna? Am încercat să propun în cartea mea Frappe-toi le coeur o expli­cație a geloziei din perspectiva vârstei copilăriei. Spre vârsta de trei ani, ne punem cu toții întrebarea pe cine preferă mama, ba chiar uneori îndrăznim să o întrebăm „mama, tu pe cine preferi?“. Această întrebare o punem chiar dacă suntem singuri la părinți. În cazul acesta întrebarea este și mai gravă, este „mama, pe cine preferi, pe tata sau pe mine?“. În momentul acela, mama trebuie să fie foarte atentă, pentru că răspunsul ei este foarte important. Dacă ma­ma comite greșeala să spună: „Pe tine te iubesc, dragul meu“, atunci totul este pierdut. Mama trebuie să-l facă pe copil să în­țe­leagă în acel moment că nu există prefe­rințe, ci numai feluri diferite de a iubi. Dacă mesajul este bine primit, copilul poate să fie salvat și nu va deveni gelos. Dacă, din Dumnezeu știe ce motiv, mesajul nu este bine înțeles, putem asista la nașterea unui mare gelos care va fi un monstru pentru el însuși și pentru ceilalți. Am dorit nu nu­mai să descriu gelozia din perspectiva preistoriei geloziei, dar să o și analizez ca pe un fel de bruiaj al comunicării. E adevărat că, dacă nu știm că avem de-a face cu un gelos, ne trebuie mult timp să înțelegem ce fel de persoană se află în fața noastră. Gelozia ac­ționează ca un cod secret care bruiază limbajul și-l face indescifrabil. Propun, de asemenea, în această carte un fel de cod de traducere a geloziei, deoarece, prin definiție, omul gelos nu recu­noaște niciodată că este gelos. Cei mai mari geloși spun despre ei că nu sunt geloși. De altfel, acesta este și semnul după care îi recu­noaștem, în vreme ce oamenii nor­mali, vorbesc aici și de mine, recunosc că au fost deja geloși, toată lumea a fost geloasă în viața ei, nu există persoane care să nu fi fost geloase. Personal, eu pot să vă spun că am fost geloasă în viața mea și lucrul acesta m-a înspăimântat, l-am detestat și mi-am zis că trebuie să ies din această capcană, că nu e posibil, că este interzis să resimt lucruri atât de ori­­bile. Am reușit să înving acest lu­cru după multe eforturi.

Se întâmplă ca gelozia să provoace multe răni în sufletul celorlalți, mai cu seamă la copii.

Bineînțeles că gelozia poate să provoace multe suferințe. În ace­lași timp, este foarte greu să explici unui adult gelos dimensiu­nea imensă a erorii pe care o face. Ce putem cel mult, atunci când ne adresăm unui adult gelos, este să sperăm că îl facem să devină conștient de gelozia lui, să-l facem să accepte că este gelos. Dacă reușim să-l facem să accepte lucrul acesta este deja colosal, pentru că această conștientizare îl poate salva. Cel mai mare sfat pe care-l pot da unei persoane care riscă să întâlnească un gelos este de a-l face pe acesta să devină conștient de gelozia lui, fără să-l atace, bineînțeles, fără să fie obligat să-i spună: „Ești un nemernic, ești un gelos“, ci: „Ești conștient că ai o problemă gravă?“.

Credeți că literatura poate să aducă un răspuns la această problemă?

Cred că literatura reprezintă cea mai mare speranță, singura de fapt care poate să deschidă ochii omenirii asupra unor probleme, deoarece literatura este singura experiență care, în fața chestiunii răului, nu alege alteritatea. Vă explic: în viața de toate zilele, facem cu toții același lucru, adică, atunci când vorbim despre rău, spunem întotdeauna „răul este celălalt, răul nu sunt eu“. Literatura ne oferă singura ocazie pentru a spune că răul ne privește personal și că a examina răul este, prin urmare, o chestiune a fiecăruia dintre noi, pe care trebuie să o privim ca pe o problemă a sinelui. Este o școală de luciditate cum nu există în nici o altă formă de artă. Literatura este deci o gigantescă posibilitate a omenirii de se trezi la conștiință.

Ce mesaj aveți pentru cititorii români care vă cunosc mai mult prin romanele dumneavoastră?

Mesajul meu este că doresc teribil de mult să știu cine sunt. Nu-i cunosc pe români. Despre România, cunosc doar două lucruri, pe marele scriitor Ionesco și pe marele compozitor Enescu, atâta doar și știu că nu este de ajuns. Doresc să-i cunosc mai bine pe români și sunt sigură că, dacă românii îmi citesc cărțile, vor reuși nu numai să știe cine sunt eu, dar acest lucru le va da curajul de a-mi spu­ne la rândul lor cine sunt și ei.

Deci, iată care este mesajul pe care-l adresez românilor: Vreau să știu cine sunteți și, dacă mă citiți, veți avea dorința să-mi spuneți cine sunteți, prin urmare, citiți-mă.

Poate și o invitație de a merge să-i vedeți.

De ce nu, mi-aș dori foarte mult.

Amélie Nothomb, Frappe-toi le cœur, Éditions Albin Michel, 2017.

FOTO 1: Olivier Dion

Galerie foto