„Înainte ca Rusia să deturneze social media din America, naziștii făceau la fel în Hollywood“, scrie „The Daily Beast“, care dedică un articol presiunilor făcute de oamenii lui Hitler asupra mogulilor cinematografiei americane.
Odată ce naziștii au ajuns la putere, cu Hitler la conducerea noii Germanii, Joseph Goebbels și-a asumat sarcina de a conduce cu maximă eficiență propaganda noului regim. Cinematograful era unul dintre cele mai importante instrumente de gen în viziunea eficientului lider nazist.
Una dintre țintele lui Goebbels era Hollywoodul, el fiind conștient într-o măsură mai mare decât mulți alții că un război se poate duce în mai multe feluri. Punând la cale un conflict total în Europa, Hitler era foarte interesat ca Statele Unite să rămână neutre. Goebbels era unul dintre cei care urmau să ajute acest lucru.
Joseph Goebbels știa că filmele produse la Hollywood erau văzute, în 1937, de către 88 de milioane de americani în fiecare săptămână, dar și de alte 150 de milioane de oameni din întreaga lume. Înțelegea că o campanie hotărât antinazistă a Hollywoodului ar fi fost dezastruoasă pentru ambițiile germane. Prin urmare, Hollywoodul trebuie convins, într-un fel sau altul, să nu pornească cu toată forța împotriva Germaniei lui Hitler.
În 1937, cinematografia americană, dominată în cea mai mare parte de patroni și producători de origine evreiască, era cea de-a patra industrie a țării, cu investiții de peste 2 miliarde de dolari. Pentru a ajunge la ei, Goebbels s-a folosit de Georg Gyssling, consulul german din Los Angeles.
Gyssling a început să facă presiuni din ce în ce mai mari asupra capetelor cinematografiei americane, persoanele poate cele mai bine plătite din SUA în acea vreme. Una dintre armele sale era exportul de filme în Germania. SUA distribuia 61 de filme în Germania în 1933. În 1936 numărul acestora era de numai 36, reducând considerabil profitul. Vreme de trei ani, cât a fost consul, Gyssling n-a ezitat să amenințe cu invocarea dreptului de a refuza filmele „opuse prestigiului Germaniei“, pentru a-i face pe mogulii cinematografiei să îl asculte. A devenit din ce în ce mai agresiv, neezitând să îi amenințe direct pe cei implicați în realizarea filmelor. Actorilor și actrițelor de origine germană le dădea de înțeles că familiile lor din țară ar putea suferi represalii din partea regimului nazist.
Gyssling a reușit astfel să bage bețe în roate filmelor I Was a Captive of Nazi Germany (1936), bazat pe un caz real, și producțiilor The Road Back (1937) și Three Comradeds (1938), bazate pe romane de Erich Maria Remarque, ce trăia în exil și era urât în mod special de Hitler. Presiunile lui Gyssling au reușit să „depolitizeze“ complet aceste două filme. Evident, odată cu declanșarea războiului și mai ales după Pearl Harbor, Hollywoodul a scăpat de aceste presiuni și s-a transformat într-o armă de propagandă antinazistă.
„Puterea lui Gyssling asupra Hollywoodului era evidentă“, scrie „The Daily Beast“. „De foarte multe ori, a reușit să convingă marile studiouri să cenzureze scene care deranjau guvernul nazist. Mogulii îl urau pe Gyssling, dar înțelegeau că, dacă i-ar fi ignorat cererile, ar fi plătit un preț care putea merge dincolo de interzicerea filmului. El avea puterea de a opri difuzarea filmelor americane într-un imperiu german care se extindea cu repeziciune. În ciuda scârbei resimțite, majoritatea șefilor cinematografiei au strâns din dinți și au plătit prețul afacerilor.“