Ariane Mnouchkine ne-a udat cu furtunul. Cea care, in 1964, crea o companie de referinta, Theatre du Soleil, ne-a stropit cu un jet rece in pauza finala a spectacolului Les Ephemeres. Asta dupa ce ne-a dat sa mincam. Si daca ma gindesc ca spectacolul acestei "doamne de fier" inepuizabile, cu alura de domn bine, a tinut opt ore, atunci era cazul sa nu ne tina infometati. Pentru Mnouchkine, orice montare e un cantonament cu etape bine stabilite, un mod de viata rotund si riguros, care nu permite abateri. Decit daca le cere spectacolul. Fie el cu smochine si rosii, la mese lungi din lemn, fie cu actori-alergatori de cursa lunga, care-ti fragmenteaza privirea pe bucati de poveste. Teatralitatea contemporana ne transforma in martorii unei relocalizari a perspectivei, tocate si multiplicate, mult mai apropiata de instalatie. Nu intimplator, doua dintre spectacolele prezentate anul acesta la Festivalul de la Avignon, desfasurat in perioada 6-27 iulie, e vorba de Insideout, conceput de coregrafa Sasha Waltz, si de Les Ephemeres, creat de Theatre du Soleil, dupa o propunere a regizoarei Ariane Mnouchkine, au in centru contractarea si dilatarea spatiilor de miscare, precum si dejucarea conventiilor in straturi.
Les Ephemeres – spectacolul scurtmetrajelor dramatice
Les Ephemeres e ca un tren in care locomotiva este istoria, iar vagoanele sint microistorii personale, calupuri de povesti care se rotesc asemenea patratelelor dintr-un rubic. Fiecare miniscenariu dramatic devine o figurina continuata si redescoperita de-a lungul unui spectacol de 8 ore. Timp suficient pentru duratele narative inlantuite de Mnouchkine cu o abilitate uluitoare de a concentra detalii semnificative, de a spune povesti fara sa ignore nici macar o secunda teatralitatea lor deopotriva ambientala si profund relationala. Les Ephemeres e spectacolul scurtmetrajelor dramatice alternate de o regizoare cu simt filmic exploatat teatral. Travelling-ul circular, prim-planurile, distantarea prin flashback si suprapunerile de imagini nu sint doar mijloace puse la bataie pentru a dinamiza curgerea istorica, ci, mai ales, teme temporale intr-un montaj al maruntisurilor subiective. Mnouchkine opteaza pentru particule elementare de existenta orchestrate de sunete discrete, de decantari acustice pe care muzicianul Jean-Jacques Lemetre, un acompaniator fidel regizoarei, le insereaza in rularea tramelor. Pe scena intra si ies scenute invirtite de coregrafi, pe care se desfasoara toate actiunile.
Batrina bolnava mintal, saraca si inocenta, careia i se face o ecografie in prima parte a spectacolului si care asteapta cu disperare sa vada cum se misca mogildeata din burta, reapare in ultima parte, internata intr-un spital, nevrotica si jucausa, visind la Gradinile suspendate. Doi batrini cuibariti unul in altul sint asaltati de batai brutale in usa. Nepotul isterizat ca nu mai are nici un ban plinge, tipa si ii implora sa-l ajute. Dementa din fata usii si deznadejdea din spatele aceleiasi usi sint fata si reversul disperarii. O singura usa devine spatiul unor confruntari turbulente. Plasarea in interiorul sau exteriorul unei locatii se schimba printr-o simpla rotatie, intr-o manipulare coregrafiata a conventiei. O tipa in scaun cu rotile citeste cu lacrimi in ochi scrisoarea de admitere la Ecole Normale Superieure, in timp ce, pe o alta scena, un copil citeste, iar mama lui spala un closet. Prezentul e silabisit in scenariul simultan developat al trecutului. Un travestit meticulos asteapta o fetita cu care isi sarbatoreste ziua de nastere. Tatal fetitei da buzna in casa, o ia si revine sa-i caute penarul. Se asaza pe scaun si izbucneste in plins. Tensiunile au nevoie de un singur gest referential pentru a transpune un intreg context de relatii fragile. Concentrarea de continut si acumularea de detalii ca niste pistrui pe un ten fara semne sint extrem de importante in spectacol.
Stie sa dea timpului recurs la memorie
Timpul ruleaza asemenea unui fundal si totodata liant epic de infinite durate care de-abia la final iti dau dimensiunea integrala a macro-actului teatral. Elementele de decor aduse la inceput si fixate cu grija pe scena din scena, pe bucata de lemn manevrata cu o extraordinara dexteritate, sint, la sfirsit, demontate si scoase. Povestile se-nchid dupa ce codul narativ a fost la indemina spectatorilor asezati de o parte si de alta a culoarului de joc. Teatrul-istorie publica se face din frinturi de istorii private, exact cum un corp are nevoie de toate coastele ca sa fie intreg. Temporarul e matca clepsidrelor efemere care-si arunca firele de nisip de la o poveste la alta. Circumstantialele de timp devin circumstante temporale marcate din cind in cind de evenimente istorice majore.
Mnouchkine stie sa dea timpului recurs la memorie, stie sa-l faca vizibil in momente menite sa se sfirseasca exact in clipa in care au inceput sa se deruleze. Stie sa nasca si sa ucida (in sensul de consum pina la ultima picatura a unei fiole temporale) povestile din laboratorul teatrului, istoria lui perisabila. Pentru ca a vorbi de destine efemere inseamna a avea acces la vitalitatea de moment a teatrului, la durata scurt de-plina, la tot ce se arde imediat, intr-un multiplu de aici-acum care e chiar esenta spectacolului, sensul si miza ireversibilului pe care teatrul il contine. Timpul istorizat se umanizeaza tocmai datorita precaritatii durative a teatrului, vulnerabilitatii si fortei emotionale a istoriilor pe care le incadreaza. Spectacolul companiei Theatre du Soleil e impregnat de o uimitoare putere a stationarilor in timpi convergenti, a haltelor in hale intime, in subiectivitati pe fuga, in semnificatii particularizante.
E un corelativ estetic al cine-teatrului din Dogville, cu puneri si deplasari din conventie mereu la vedere si provocind vederea sa fie constienta de puntile fictionale care se construiesc instant.
Insideout – lumea in gramaje personalizate
Insideout al Sashei Waltz reprezinta modelul perfect de spectacol-instalatie. E vorba de structurarea unui set de miscari intr-un cadru spatial clar delimitat, in corespondenta reactiva cu alte mini-spatii. Insideout functioneaza pe principiul vaselor comunicante, asamblind circuite interne de actiune care te scurtcircuiteaza si pun corpul in priza realitatilor din jur.
Corpurile din corpul fiecarui coregraf, impulsurile, dorintele, agonia, retragerea, asteparea si corpurile spectatorilor deplasati dintr-un loc in altul intr-o hala imensa se transforma in materialul organic cu care coregrafa lucreaza si pe care reuseste excelent sa-l tina sub control pe bucati. In aceste bucati de/in miscare supraetajate si incirligate aparent fara logica se instaleaza pe parcurs intregul. Sasha Waltz concepe o instalatie motrica din care narativul de ansamblu e expulzat pentru a se mentine povestea in mic, lumea in gramaje personalizate. O lume in care muzicienii trec prin spatii, animind momentele-cros.
La sfirsit, cutiute muzicale sint puse pe jos. Fiecare cu acordurile ei. O noua instalatie se aude.