Actualitate  -  Iulia Blaga  -  

Ancheta de final de an cuprinde opiniile unor reprezentanți importanți din branșă: Radu Jude (regie), Tudor Giurgiu (producție & exploatare & regie) și Ionuț Mareș (critică), plus câteva notații despre ce a mers bine & ce a mers rău în 2017. Din punctul nostru de vedere, lucrurile au mers mai degrabă rău, ca urmare a respingerii în luna mai 2017 a Ordonanței de Urgență 91/ 2016 privind cinematografia și stabilirea unor măsuri în domeniul cinematografiei. A fost prima încercare coerentă, amplă și profundă de restructurare a cinematografiei române – și a fost blocată de PSD. Asta rezumă cel mai bine anul cinematografic 2017.

Întrebările au fost:

1. Care e cel mai bun lucru pentru cinematografia română care s-a întâmplat în 2017?
2. Care a fost cel mai mare eșec/ cea mai mare neîmplinire al/ a cinematografiei române în 2017?
3. Care e cel mai bun film românesc al anului?
4. Care e cel mai bun film străin văzut în 2017 la cinema sau în festivaluri?
5. Care e urgența principală a cinematografiei române în 2018?

Radu Jude

1. Cartea Filmul tranziției. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist“ (Editura Tact, coordonatori Andrei Gorzo și Gabriela Filippi). De fapt, câteva texte de acolo. Unele sunt scrise de persoane care vin din alte domenii decât critica tradițională de film, și faptul că se poate scrie serios despre cinema în România e un lucru îmbucurător. Și, din păcate, rar. De înțeles, totuși, dacă ne gândim că nu există tradiție; de obicei, când intelectualii publici scriu despre cinema, te apucă simultan jalea și amuzamentul (îmi vin în cap doar două-trei excepții, gen Radu Cosașu sau Victor Ieronim Stoichiță), așa că unele contri­buții din volumul ăsta pot stimula, sper, și interesul altora pentru cinema. Mai ales că de la mare parte din critica de film nu e mai nimic de aș­teptat, am văzut că mulți se plâng atât de tare de lipsa filmelor comerciale, încât mă aștept ca în curând să recenzeze reclame și telenovele (și, în definitiv, de ce nu?).

2. Cel mai mare eșec al anului cred că e respingerea noului proiect de lege a cinematografiei.

3. Sunt norocos. Am văzut doar trei filme românești și toate trei foarte bune: Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon, Antonio și Catarina de Cristina Haneș și Ionaș visează că plouă de Dragoș Hanciu. La care aș adăuga o mulțime de filme făcute de diverși jurnaliști sau amatori și încărcate pe Youtube sau Facebook, unele sunt cu mult mai relevante social, politic și estetic decât filmele făcute de așa-zișii profesioniști (mă includ și eu aici, desigur).

4. Merg rar la cinema; am văzut două filme foarte bune proiectate la un festival de film, și anume Distant Constellation de Shevaun Mizrahi și El mar la mar de J.P. Sniadecki & Joshua Bonnetta. Tot așa am văzut pentru prima dată (spre rușinea mea) două filme mai vechi, 36 fillette de Catherine Breillat și Antonio das Mortes de Glauber Rocha. Ambele, extraordinare. (Dar ce idioțenie să împart filmele în vechi și noi! Nu o voi mai face.)

5. Nu știu dacă e doar o singură urgență pentru 2018. Sunt atâtea încât, dacă începem să le scriem, nu ne mai oprim. Dar aș spune că primul lucru ține de educația cinematografică a tinerilor, a elevilor. Bine, asta ar trebui să fie parte a educației în general, deci nu e cazul să ne facem iluzii la cum merg lucrurile și la cât de subfinanțată e oricum educația. Și la cât de disprețuită e educația artistică, aia puțină care se mai face.

Tudor Giurgiu

1. Multe debuturi. Apariția unei generații noi care s-a remarcat deja pe plan internațional.

2. Faptul că Ordonanța de Urgență privind cinematografia, aprobată de Guvernul Cioloș, nu a trecut de Parlament. Un mare pas înapoi în ce privește func­ționarea instituțiilor din cinematografie și a modului în care se desfășoară con­cursurile de proiecte.

3. Un pas în urma serafimilor. (Nu am văzut încă Fixeur și Țara moartă.)

4. Loveless (de Andrei Zviaghințev), O femeie fantastică (de Sebastián Lelio) și Good Time ( de Benny și Josh Safdie). Cele mai bune.

5. O lege privind facilități fiscale (tax incentive) acordate producătorilor de film. Am ajuns de râsul Europei și al lumii.

Ionuț Mareș

1. Aș menționa mai multe. a) În mod aproape miraculos (date fiind bâlbâielile legislative din ultimii doi ani, lipsa unui concurs de proiecte la CNC în 2015 și dezinteresul constant al publicului și al autorităților), s-au lansat în cinematografe, după propria numărătoare, nu mai puțin de 20 de lungmetraje de ficțiune (între care nu a existat însă nici un film foarte mare) și vreo 3-4 lungmetraje documentar. Nu e o cifră chiar rea (unele au fost independente, adi­că fără bani de la CNC), deși numărul spectatorilor s-a dovedit mult mai mic decât în 2016;
2. b) Am numărat șapte debuturi în lungmetrajul de ficțiune apărute în săli. E drept, doar patru au meritat discutate și vor conta în istoria acestui an: Marița, de Cristi Iftime, Un pas în urma serafimilor, de Daniel Sandu, Me­da sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, de Emanuel Pârvu, și La drum cu tata, de Anca Miruna Lăzărescu;
3. c) Trei documentare de lung­metraj reușite: Ouăle lui Tarzan, de Alexandru Solomon, Țara moar­tă, de Radu Jude, și Planeta Petrila, de Andrei Dăscălescu. A fost, cu certitudine, un an bun pentru nonficțiune;
4. d) Coagularea unei noi gene­rații de regizori, actori, directori de imagine, critici și producători tineri și foarte tineri.

2. Nu mă pot opri doar la o neîmplinire: respingerea Ordonan­ței din 2016 privind cinematografia, foarte utilă în cele mai multe dintre prevederile sale (corelată cu introducerea de către CNC a controversatei secțiuni de finan­țare pentru proiectele „inspirate de Centenarul Marii Uniri“); în­răutățirea în continuare a situației generale a sălilor de cinema dedicate filmului de autor (sălile degradate ale RADEF, inclusiv cele cu o minimă funcționare, trec pe rând la primării, care bat pasul pe loc sau se mișcă, însă foarte încet, cu modernizarea lor), la care trebuie adăugată scandaloasa lipsă, pentru al doilea an la rând, a unui cinematograf al Uniunii Cineaș­tilor, după închiderea sălii Studio din București în toamna lui 2015; absența unui concurs de proiecte al CNC până la acest final de an, când s-a anunțat, în sfârșit, o nouă sesiune de finanțare; lipsa filmului românesc de orice fel de la Festivalul de la Cannes.

3. Dintre ficțiunile lansate în cinematografe, la egalitate: Ulti­ma zi, de Gabriel Achim, și Fixeur, de Adrian Sitaru (ambele cu premieră mondială în festivaluri în 2016). Dintre documentare, indiscutabil Ouăle lui Tarzan, de Alexandru Solomon. Cel mai reușit debut ajuns în săli: Marița, de Cristi Iftime. Cel mai bun debut, prezentat deocamdată doar în festivaluri: explozivul Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenovic (dar despre el vom discuta mai mult în 2018, când va fi lansat în cinematografe).

4. În cinematografe: a) fic­țiu­ne: Get Out, de Jordan Peele; b) do­cumentar: Austerlitz, de Serghei Loznița. Din festivaluri: a) fic­țiune: 120 battements par minute, de Robin Campillo, și Sexy Durga, de Sanal Kumar Sasidharan; b) documentar: excepționalul Le concours, de Claire Simon.

5. Înmulțirea urgentă a cinematografelor de artă (mici semnale încurajatoare au venit, de pildă, de la Arad și Iași).

Un an de uzură, cu o înfrângere grea

Anul 2017 n-a fost un an cu mari succese pentru cinematografia română. A fost un an cu unele succese mici și, mai ales, un an cu o înfrângere usturătoare care se va răsfrânge asupra următorilor ani.

Cel mai bun lucru care i s-a întâmplat cinematografiei române în 2017 a fost faptul că a permis mai multe debuturi și că paleta de genuri & stilistică a devenit mai variată decât anul trecut. În săli au intrat mai multe documentare românești ca până acum, dar să nu vă imaginați că numărul acestora a crescut amețitor. Documentarele nu merg în general bine în săli, dar Țara moartă (cu 5.126 de bilete vândute), Planeta Petrila (4.756 de bilete) și Ouăle lui Tarzan (2.082 de bilete) au mers relativ bine pentru niște documentare românești.

Alt lucru bun care s-a întâmplat a fost că, deși n-am avut filme la Cannes, am avut un film în competiție la Berlin – Ana, mon amour, de Călin Peter Netzer, care a luat pentru montaj Premiul pentru contribuție artistică deosebită. Noul lungmetraj al lui Constantin Popescu, Pororoca, a avut succes la San Sebastian unde a fost premiat pentru interpretarea lui Bogdan Dumitrache, iar la Locarno documentarul Antonio și Catarina de Cristina Haneș (care e, de fapt, producție portugheză) a fost distins cu Pardino d’oro.

Cel mai rău lucru care i s-a întâmplat cinematografiei româ­ne în 2017 a fost antologica respingere în doar opt minute de Comisia de Cultură a Camerei De­pu­taților a Ordonanței de Ur­gență 91/ 2016 privind cinematografia și stabilirea unor măsuri în domeniul cinematografiei. În iunie 2017 scriam în SDC, într-o amplă cronică despre odiseea acestei ordo­nanțe, odisee încheiată odată cu abrogarea de către președin­tele Klaus Iohannis a legii de respingere a OUG 91/ 2016, că ea „confirmă două lucruri – unu, că po­liticienilor români nu le pasă de filmul românesc, indiferent din ce partid fac parte; și doi, că politica românească înseamnă în primul rând răfuieli partinice, adică cine vine la putere șterge ce a fost înainte“. Era vorba, așa cum scriam acum câteva luni, despre o lege elaborată într-un an de zeci de profesioniști și care urma să lanseze o amplă reformă în cinematografie (produc­ție, exploatare, arhivare, educație, armonizare cu le­gislația europeană șamd), dar care a fost respinsă fără nici un fel de dezbatere de niște parlamentari care probabil n-au citit-o, dar care au fost instruiți să voteze împotrivă (ordonanța fiind dată în ultimul moment de Guvernul Cio­loș, în 29 noiembrie 2016). Așa cum spunea Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii și cel care a început elaborarea ordonanței, în ianuarie 2016 (Corina Șuteu a continuat-o), dacă „legea va rămâne respinsă, o nouă reformă în cinematografie nu se va mai putea face 10 ani de acum înainte“.

Legea a rămas respinsă, iar prioritățile țării sunt oricum altele

Altfel, cinemaul se reorientează și el spre marile teme ale Estului Europei – printre care identitatea națională. Ministerul Culturii a devenit în ianuarie 2017 Ministerul Culturii și Identității Națio­nale (cum ar veni din pricina aniversării în 2018 a 100 de ani de la Marea Unire), lucru care s-a repercutat în două feluri asupra concursului de proiecte de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC) care, conform legii, trebuie să organizeze două sesiuni pe an. Anul acesta a fost o singură sesiune, pentru că sub conducerea lui Lucian Romașcanu, care l-a înlocuit în ianuarie 2017 pe Ionuț Vulpescu, Ministerul Culturii a întârziat cu concursul din cauza unui nou regulament de desfășu­rare a acestuia și pentru că a așteptat ca ordonanța de urgență cu introducerea unei noi categorii de filme tematice la concursul CNC să treacă prin Parlament. Deci singura sesiune de concurs din an a fost anunțată spre sfâr­șitul lui 2017 și prevede ca dintr-un total de 50 de milioane de lei, cinci milioane să se dea pentru scurt- și lungmetraje despre Ma­rea Unire.

Adică bani aruncați pe geam, pentru că filmele nu vor apuca să fie gata în 2018, când e sărbătoarea, plus că, așa cum se aș­teaptă toată lumea (inclusiv cei care au dispus aceste granturi – ministerul, guvernanții), decizia e în ton cu revirimentul naționa­lismului care frisonează întrea­ga Europă.

Nici un film românesc de fic­țiune nu m-a înnebunit în acest an, dar, dacă e musai să numesc unul care mi-a plăcut mai mult decât altele, aș zice Un pas în urma serafimilor, de Daniel San­du, deși are niște lungimi ne­­permise care îi obliterează perspectiva. Dintre documentare, cel mai bine am rezonat cu Țara moartă.

Cel mai bun film străin văzut în 2017 la cinema a fost pentru mine Dunkirk, de Christopher Nolan, iar filmul care m-a impresionat cel mai mult în festivaluri n-a fost propriu-zis un film, ci instalația de realitate virtuală Carne y arena a lui Alejandro González Iñárritu, primul VR din Selecția Oficială a Festivalului de la Cannes.

Cât privește urgența principală a cinematografiei române în 2018, o să spun și eu ca Tudor Giurgiu, că e reprezentată de un sistem tax incentives de care cinematografia română are nevoie ca de aer. Toate țările europene au – Serbia, de pildă, care a introdus cu succes astfel de stimulente pentru producțiile străine de un an și jumătate, plănuiește chiar să mărească procentul.

La fel de urgentă mi se pare situația sălilor de cinema. Măcar o sală de premiere ca lumea de s-ar construi anul viitor. A venit în 12 decembrie Adrian Brody în România să prezinte Bullet Head – în care joacă alături de Antonio Banderas, John Malkovich și Alexandra Dinu. Nu contează cum e filmul și că la premieră a fost invitată crema pițipoancelor și cocalarilor din oraș, dar bietul Brody a fost dus la o premieră de gală organizată la mall.

Galerie foto