De fapt, pe vremea aia, vocea sa si imaginile cu Tom si Jerry faceau cam tot ceea ce se cheama astazi entertainment. Pe atunci, entertainment-ul se intindea, deal-vale, pina la granita cu URSS-ul si, tehnic vorbind, pina la capatul ligheanului de unde incepeau revelioanele si filmele artistice rusesti.
Nu stiu daca astazi se va trezi cineva sa ia la misto „Teleenciclopedia” (ii includ aici, prevenitor si amenintator, si pe colegii mei de pagina). Este unul dintre locurile din memoria mea infantila unde, daca sesizez ca patrunde cineva prin efractie, ii dau respectivului un parintesc cap in gura si-l fac imbecil. Am sa sustin, vorba lui Radu Cosasu, pina mi se va toci creionul, ca acea emisiune, in acel context, era o binecuvintare pentru pusti. Daca nu credeti lucrul asta, faceti un simplu test: citi dintre dumneavoastra, citititorii de „Supli”, se uita, astazi, pe Discovery, National Geographic sau pe Animal Planet? Stiu, foarte multi preferati sa stati ca netrebnicii doua ore in fata unui „talk-show” cu reptile aparent inerte, decit sa va uitati la diferitele moduri in care serpii cu clopotei ai zilelor noastre isi zdranganesc coada mai ceva ca un mariachi coarda. Este, in fond, o alegere de substanta. Asa era, din cite imi amintesc eu, si cu „Teleenciclopedia”. Aveai de ales dintre a urmari emisiuni proletcultiste precum „Tezaur Folcloric” si „Viata satului” sau a vedea documentare adevarate din viata reala (pentru subsemnatul, cel putin, savana cu lei e viata mai reala decit aerul conditionat de la serviciu). Cam pe-aici se derula tot ceea ce astazi denumim pompos „televiziune”.
„Teleenciclopedia” era, pe atunci, ceea ce astazi primeste cu atita larghete atributul de „cool”. Datorita vocii lui Pittis am visat prima data, fapt ingrozitor de banal!, ca o sa zbor pe Luna. Gratie acelei emisiuni, pe care astazi o vedem multiplicata in citeva canale extrem de serioase care dau de dimineata pina seara documentare, m-am apucat sa citesc Isaac Asimov.
Si tot „Teleenciclopedia” m-a facut sa recitesc de tispe mii de ori o carte de-a lui Jules Verne, pe care ajunsesem s-o stiu atit de bine pe dinafara, incit am lasat-o gura-casca pe maica-mea cind au dat cei de la TV ecranizarea si reproduceam replicile inainte ca ele sa se afiseze pe ecran.
Si tot gratie acelei emisiuni am devenit pasionat de geografie, incit o mare doamna (si a televiziunii), recent disparuta dintre noi, care pe atunci lucra la Centrul de Librarii Iasi, mi-a scos „pe sub mina” o frumusete de atlas nemtesc, pe care si acum il tin la loc de cinste. Asta era Google-ul nostru, al pionierilor care am abdicat de la Racheta Alba si Ciresarii pentru carti scrise cu har si televiziune facuta cu zvic.