Retrospectiva  -  Iulia Blaga  -  

În fiecare an îmi propun să scriu o retro­spec­tivă cinematografică alcătuită din detalii, gusturi și mirosuri, și niciodată nu reușesc pentru că nu pot găsi nici măcar în vacanță (când scriu aceste texte) răgaz pentru a separa deta­liile, gusturile & mirosurile de bolul alimentar
al filmelor dintr-un an.

Aceste retrospective fiind subiective, tind să le dau aceeași încărcătură ca evenimentelor personale dintr-un an. E adevărat, poți fixa cu ace de gămălie titluri, dar acest gen de rememorare mă solicită mai mult sentimental decât analitic, așa cum, dacă lași să se așeze ce s-a întâmplat într-un an, poți rămâne din evenimente întregi cu capete de ațe, gros-planuri și frânturi de melodii care să reprezinte un fel de esență impresionistă. Așa cum dintr-un pui îți plac doar aripioarele, dintr-un film pot să-ți placă doar câteva lucruri, dar atât de mult încât să le duci cu tine.

Deci, urmând un dicteu aproa­pe automat (!), încep prin a spune că din 2017 am plecat cu huruitul din Dunkirk, pe care l-am resimțit din plin în stomac, și cu teroarea surdă începută odată cu primele cadre, care mi-a lăsat popcornul aproape neconsumat. Cu impresionanta lui logistică, filmul lui Christopher Nolan e pentru mine cea mai veridică expe­rien­ță cinematografică a iadului războiului realizată până acum, iar în 2017 a fost echivalentul vizual al însemnărilor autobiografice ale lui Ernst Jünger din În furtuni de oțel, pe care le-am citit de la Humanitas.

Pentru variație, aș înlănțui cu ludicul estetizant și un pic preten­țios din The Square/ Pătratul (de Ruben Östlund, Palme d’or la Cannes), care e construit pe permanenta sabotare a stării de fapt. Mi s-a părut original contrapunctul care ironizează în același timp corectitudinea politică și opusul ei (care e cam același lucru), invitând la o privire cât mai sinceră asupra realității. Aproape fiecare scenă ar putea funcționa ca o instalație și e construită cu un remarcabil simț muzical.

Din ce am văzut la Cannes, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o însă Carne y arena, insta­lația de realitate virtuală a lui Alejandro González Iñárritu, realizată împreună cu directorul de ima­gine Emmanuel Lubezki și expusă ulterior la Fondazione Prada din Milano. O experiență imersivă de doar 15 minute, în care te trezești în mijlocul unor imigranți mexicani arestați la granița cu SUA. Climaxul e momentul final, când un polițist îndreaptă arma spre tine și te obligă să reacțio­nezi. Dunkirk și Carne y arena au întors în 2017 cinemaul la ce era în 1895, când emoțiile primilor spectatori de cinema erau cu totul viscerale. S-a închis astfel un cerc.

Păcat că The Other Side of Hope/ Partea cealaltă a speranței a avut un ecou atât de redus în 2017. Poate că Aki Kaurismäki a aruncat diamante porcilor. Poate că solidaritatea și căldura umană, așa cum le vede el, se petrec doar în cercuri restrânse. Aici memoria mea afectivă a reținut contrastul dintre gingășia filmului și poantele cineastului din conferința de pre­să de la Berlin (unde a luat Premiul de regie), ca și cum i-ar fi fost rușine să se arate atât de vulnerabil. Poate că, totuși, acesta nu va fi ultimul său film, așa cum ne-a amenințat.

Din Una mujer fantastica/ O femeie fantastică de Sebastián Lelio (Premiul pentru scenariu la Berlin) aș reține scena când Marina deschide dulapul din sauna unde mergea defunctul ei iubit (cheia ușii era misterul filmului) și descoperă golul ca o gaură neagră. Nu era nimic în dulap, nici un obiect miraculos, nici un me­saj-fantomă, nici un bilet de avion spre Argentina sau un ultim îndemn testamentar, ci doar confirmarea din întuneric și gol că Marina are propria ei călătorie și că are destulă putere s-o ducă singură.

Despre Call Me by Your Name (de Luca Guadagnino) n-aș spune că e un film queer, ci unul despre prima iubire, de aici libertatea pe care o dă fiecărui spectator să rezoneze cu el. Poate că asta a fost și intenția cineastului adaptând romanul lui André Aciman. În stilul lui intelectualo-burghez elegant probat în filmele precedente, Guadagnino lasă la dospit amorul dintre adolescentul Elio (Timothée Chalamet) și studentul american Oliver (Armie Hammer), într-o Italie din 1983 toropită de căldură, cu camere răcoroase și un program de vacanță care creează tabieturi de scurtă durată, dar și dependențe pentru toată viața. E ceva intens senzual în acest film luat cu totul și în detaliu, și un aer sfâșietor & inevitabil pe care dolce far niente-le îl ia doar atunci când e privit retrospectiv (în amintirea spectatorului).

În Ultimul căldărar, primul documentar de Cosmin Bumbuț și Elena Stancu, am simțit o căldură umană care depășește rela­ția regizor-personaj și un amestec de generozitate și modestie pe care mi-ar plăcea să le văd mai des în mica noastră lume (cinematografică etc.).

Eseul cinematografic Țara moartă, de Radu Jude, începe ca o joacă și scufundă spectatorul în iluzie, determinându-l să facă un montaj interior din fotografiile cu oameni obișnuiți din colecția Costică Acsinte și fragmentele sonore din anii ’30. Developarea acestui montaj are efect retard.

Ar mai fi:

– tăcerile lui Kim Min-hee și, în general, lipsa de efort a cinemaului lui Hong Sang-soo din On the Beach at Night Alone (pentru care Min-hee a fost premiată la Berlin), respectiv The Day After și Claire’s Camera (ambele din Selecția Oficială de la Cannes 2017);

– Jean-Louis Trintignant în Hap­py End de Michael Haneke, bun ca vinul vechi;

– modul lui Pablo Larraín de a face biopic (în Jackie) păstrând intact misterul eroinei (voalat ca pălăria cu voal de la înmormântarea lui JFK);

– proiecția cu T2 Trainspotting de la Berlin, cu toată presa în fibrilație;

– onestitatea lui God’s Own Country/ Tărâmul binecuvântat, de Francis Lee, film în care joacă (foarte bine) și românul Alec Secăreanu;

– vizualurile din Ghost in the Shell/ Spiritul din cochilie, de Rupert Sanders, care trimit mai mult spre o explorare a Sinelui decât spre SF;

– ultima parte din Moonlight/ În lumina lunii, de Barry Jenkins, care rotunjește destinul eroului și-i face dreptate;

– scena din I, Daniel Blake/ Eu, Daniel Blake, de Ken Loach, în care tinerei mame i se face rău de foame în banca de alimente (și la care am plâns copios);

– finalul lui Marița, debutul lui Cristi Iftime, cu mama (Ana Ciontea) luând-o inconștient după fostul bărbat (Adrian Titieni). Ana Ciontea în același film;

– felul în care Benny și Josh Safdie vizitează cinemaul american al anilor ’70 cu Good Time, lăsându-și și amprenta proprie;

– delicatețea lui On Body and Soul/ Despre trup și suflet, de Ildiko Enyedi (Ursul de Aur la Berlin), deși nu cred că filmul rezistă la mai multe vizionări;

– ambiția documentarului românesc de a explora condiția umană via alte teritorii geografice (Ouă­le lui Tarzan, de Alexandru Solomon);

– distribuția tânără din Un pas în urma serafimilor (debutul lui Gabriel Sandu) și Biblia care se răs­foiește singură – moment care, din câte am înțeles, ține de miracol;

– divertismentul de calitate din Logan;

– în aceeași notă, candoarea lui Paddington 2 și culorile lui Coco;

– finalul antifeminist din The Beguiled, cu eroinele aruncând în fața porții cadavrul împachetat al căpitanului John McBurney,

închizând poarta și rămânând izolate & satisfăcute în emanciparea lor;

– nu în ultimul rând, turturica pe care am fotografiat-o pe covorul roșu de la Cannes.

Galerie foto