Lectura cărții Born to Run, de Bruce Springsteen, a fost pentru mine ca o ploaie de vară asupra unui câmp semănat. Ideile răsărite sau numai ajutate să crească țin de cadrul mai larg al vieților noastre, nu se limitează la domeniul strict al rockului. E drept, nici nu se potrivesc tuturor, dar asta nu înseamnă că unii sunt excluși.
Rockul e pentru cei mulți și pentru elite; e o artă populară în sensul bun al cuvântului și a devenit aristocratică, după înnobilarea multor interpreți de însăși regina Marii Britanii; e democratic în aceeași măsură în care e și meritocratic; e supus legilor pieței, dar e și controlat de moguli mai abitir decât controla Comitetul de Stat cultura și arta în țările socialiste.
Bruce Springsteen îl definește astfel: „Bună parte din ce face E Street Band este să transforme prin voință, putere și o comunicare intensă cu publicul ceva banal în ceva transcendent. […] La urma urmei, muzica rock’n’roll este sursa unei puteri religioase și mistice“. Omul capabil de asemenea fapte ajunge rock star, deținătorul unei forțe imense, pe care o poate folosi în diferite feluri, după cum îl duc mintea sau interesele.
Tot Springsteen: „Știam că asta era muzica pe care trebuia să o fac acum. Era datoria mea. Simțeam că țara se află la un punct de cotitură crucial [crahul din 2008, n.DU]. Dacă atâta rău poate fi făcut cetățenilor obișnuiți, fără ca nimeni să fie de fapt tras la răspundere, atunci regulile dispar și vălul fin al democrației se arată a fi ce este, o mască precară pentru o plutocrație în ascensiune, care există aici, acum și pentru totdeauna“.
Dacă aceste cuvinte ar fi scrise de-un oarecare utilizator de Facebook, puteai să ridici din umeri și să-ți spui că individul e dus cu pluta conspiraționistă. Când le scrie un tip care a realizat ceva la viața lui, și care este multimilionar în dolari, tată responsabil a trei copii cu traiectorii profesionale dintre cele mai merituoase, cum să rămâi indiferent? Nu e o chestiune de opțiune politică, deși Springsteen are una, evidențiată în variate împrejurări.
Cel mai rock’n’roll moment e legat de discul Born in USA, din 1984: „un an electoral, un Partid Republican hotărât să se alieze și cu o vacă dacă avea steagul american tatuat pe cur, președintele în exercițiu Ronald Reagan mulțumind cinic pentru «mesajul plin de speranță al cântecelor acestui fiu al New Jersey-ului»“.
Cum găsești altruism la șacalii finanțelor, când ei sunt croiți din lăcomie?
Pentru Bruce Springsteen, ca și pentru Bob Dylan și alții mai înainte, era inevitabil să se ajungă la așa ceva. Toți acești artiști aveau conștiința clară că „muzica era un modelator cultural“. Springsteen, în particular, din tinerețe gândea ambițios: „Voiam să mă iau de piept cu vremurile și să dau naștere unei voci cu impact muzical, social și cultural deopotrivă“. Impactul există, rezultatele sunt însă departe de a fi cele estimate de rocker. Și asta din cauză că „factorii decizionali“ – recte, politicienii și magnații cu cele mai multe voturi în comitetele de conducere ale corporațiilor care domină actualmente lumea – au reușit „performanța“ de a deturna sensul oricărei mișcări pentru ceva benefic oamenilor dinspre ținta inițială către una falsă. Din partea politicienilor n-ai să te aștepți la multă minte. Keith Richards o spune: „Anglia a ajuns să fie condusă de cineva al cărui model sunt eu? E jalnic!“.
Poate unii magnați occidentali să aibă cât de cât simțul responsabilității; ei nu sunt produ-sul vreunui sistem partinic, ca în Rusia lui Putin sau China comunistatalistă, ci exponenții dinamismului social ce caracterizează omenirea. Un Bill Gates ori un George Soros sunt capabili și se străduiesc să dea impulsul pe care l-au visat atâția rockeri. Dar cum găsești altruism la șacalii finanțelor, când ei sunt croiți din lăcomie? Și ce te faci când ajunge la cârma celui mai puternic aparat politico-militar un maimuțoi ca Donald Trump, ghiveci perfect de viclenie, impostură, ipocrizie și cabotinism, exemplarul ideal de plutocrat lipsit de orice respect pentru lege și reguli? Un astfel de individ încearcă din răsputeri să modifice legile ca să slujească intereselor sale, să scape de pedepsele cuvenite pentru fapte deplorabile, condamnate de bunul-simț și de justiție în trecut. Nu sunt puțini acești „lideri“ rapaci, cu pulsiuni dictatoriale, iar „patriotismul“ și naționalismul („America first!“) sunt marotele agitate dinaintea unei populații anemice.
Rockul, evident, nu este doar „atitudine“, ci și distracție
Ajunsă în acest punct, retrospectiva mea perspectivistă se orientează către Roger Waters, probabil conștiința cea mai acută din câți rockeri cetățeni (nu circari) au vizibilitate planetară. Nu e un om ușor de suportat și a făcut câteva boacăne la viața lui de rock star. Și-a sublimat însă artistic fantasmele, ideile și convingerile, așa cum puțini artiști ai timpului nostru au izbutit. Câtă muncă și câtă suferință l-au costat? Albumul Is This the Life We Really Want? mi se pare, de departe, evenimentul anului trecut. Partitura în sine nu aduce vreo noutate șocantă. Waters nu mai are timp, pesemne nici creativitate, să născocească armonii inedite, de vis; el are ceva de spus și o face cu mijloacele la îndemână. Avertismentele îi sunt clare. Trebuie să fii ori ignorant, ori imbecil de-a binelea să nu le iei în seamă. (Despre cei plătiți să le combată nu e cazul să pomenesc măcar.) Însă cine să le ia în seamă?
Nu cred că exagerez dacă spun că proporția dintre lucizi și abulici este de 1/100, iar asta constituie nesecata mină de aur a celor cinici, lacomi și sperjuri. Destui rockeri bine intenționați profită și ei cum și cât pot, lăsând impresia că se află „de partea cea bună“, unii chiar crezând sincer asta.
E normal să stai deoparte, când ai ceva anume de făcut, ce numai tu poți face. Așa mi se pare că procedează Steven Wilson, care lucrează cu toată puterea, inteligența și talentul pentru a scoate discuri mai bune, dar și pentru a îmbunătăți sunetul altora – vezi realizările sale în surround pentru Jethro Tull, XTC, King Crimson, Emerson, Lake & Palmer, Gentle Giant etc. M-am întrebat de câteva ori dacă Wilson poate fi acuzat pentru aparenta neimplicare politică. Nu știu ce să răspund, n-am toate datele vieții și activității lui. Artistul Steven Wilson se ridică însă deasupra oricărei dispute conjuncturale: albumul To The Bone, tot de anul trecut, este o capodoperă a genului rock, în pofida strâmbătorilor profesioniști din nas.
Rockul, evident, nu este doar „atitudine“, ci și distracție. Totdeauna distracția va fi pe primul plan, foarte bine vândută, excitant remunerată ș.a.m.d. Multă lume însă ia distracția drept catharsis, confundă plăcerea cu împlinirea și agitarea unei pancarte în piață cu lupta pentru democrație. Nu-i locul aici pentru lămurirea acestor chestiuni. A face abstracție de ele, însă, nu se conjugă cu mentalitatea rockerească.
Rockerii îl vor asculta mereu pe Frank Zappa, a cărui luciditate socială egala inspirația sa fără cusur. Vor alege întotdeauna Megadeth, care îndeamnă să mergi la vot, înaintea „corporației multinaționale“ Metallica, deși forța acesteia e mai apetisantă și mai convingătoare. Și e normal să fie mai convingătoare, deoarece Metallica este exemplul fericit de cum trebuie să funcționeze omenirea: ca un singur popor alcătuit din personalități deosebite, nu ca o turmă de națiuni luptându-se să ajungă una mai presus de alta.
E singura perspectivă viabilă, fie că privești sau nu retrospectiv.