Intii si-ntii au vrut sa se asigure ca n-am inventat nimic in Odisea de Socrate si ca, deci, tot ce am spicuit din timpitenii a fost pe bune. Apoi m-au intrebat cum de rezist in fata unei asemenea grozavii si ce am de gind sa fac. Apoi au vrut sa stie daca mai tin cursuri de la opt la zece noaptea si daca, in general, mai vine lumea la ore. Apoi au recunoscut ca nici acolo nu e raiul literaturii printre studenti, dar ca intra peste ei cu o sita tot mai deasa care, in trei ani, ii cerne.
Cu un pic de mindrie au adaugat ca pe vremea lor cu totul alta era treaba la filo. M-au intrebat daca mi-aduc aminte de cursurile si seminariile noastre, de cerc, de cercetarile-n grup despre Europa Centrala si m-au cainat pentru ce mi se intimpla acum. Iar in final au fost curiosi sa afle daca macar de saminta as avea ceva de ales din ceata estudiantina, care lor li se pare definitiv pierduta pentru literatura. Le-am raspuns, pe rind, astfel:
Ca n-am fabulat nimic, ba chiar ca, de jena, nici n-am dat citire meganeghiobiilor si superinculturii. Ca rezist greu, dar rezist, pentru ca in peste 300 de lucrari am gasit cel putin 30 foarte bune, iar 10 de-a dreptul exceptionale. Ca nu-i bai daca pentru unii Iocasta e mama lui Tristan, iar Polifem un ciclon devastator, cita vreme alti 10 bravi juni de nici 19 ani zburda cu dezinvoltura prin Jankelevitch si Starobinski (a propos de nostalgie) sau prin Duby si Denis de Rougemont (pentru amorul curtean). Ca pentru ei si pentru alti vreo 50-60 despre care cred ca s-au straduit, dar si pentru vreo 200 care stiu sigur ca au fost la ore, ma inaripez de entuziasm saptamina de saptamina, chiar de la opt la zece noaptea, cind stam in A01 ca intr-o confrerie secreta si vorbim despre personajele care schiopateaza, despre rani si raniri, despre privirile indragostite si despre strategiile seductiei, despre metamorfoze, despre sinii lui Tiresias si bisexuatii care bintuie literatura, despre amazoane si duelurile amoroase. Ca intr-un club – e drept – tot mai mic, tot mai mic, pe an ce trece, al impatimitilor de literatura.
Si ce daca nu sintem cita frunza, cita iarba? Poate nici nu-i nevoie, zic unii prieteni, in timp ce eu o sa mor cu credinta ca nenumarate sint puterile literaturii pe pamint. De adevarul asta incerc sa-i conving pe tinerii de 19 ani atunci cind raspund la prima ora de curs cu anul I intrebarilor tot mai dezinhibate. Nu ma sufoc de indignare cind un baiat curios vrea sa stie cine a murit de fapt la Venetia, fara sa aiba habar de Thomas Mann sau de Visconti. Proiectez filmul si discutam ore in sir. Si nici nu mi se ridica tensiunea cind una din fete ma intreaba senin la ce-i foloseste ei in viata toata povestea asta cu literatura. Ii explic calm la ce mi-a folosit mie. Pur si simplu.
(1) Stiu ca exasperez cu intirzierile si dezertarile mele din pagina mai multa lume de la „Supliment…”, in frunte cu George Onofrei. Si mai stiu (fiindca fac si eu o revista la Timisoara) ca pe nimeni nu intereseaza ce motive te impiedica sa fii punctual. Dar vreau sa spun ca in saptamina din jurul lui 15 iulie am ratat nu numai rubricuta, ci si Garana si capitala. Cum de-a existat ceva mai importat decit „Suplimentul…”, Jan Garbarek si Rolling Stones oi povesti in curind.