Cronică de carte  -  Eli Badica  -  

Lucian Dan Teodorovici este scriitor, editor, regizor de teatru și scenarist, iar de anul trecut și director al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. E imposibil să nu fi auzit până acum de el, fie și în treacăt, dat fiind că este, în primul rând, unul dintre cei mai buni și faini scriitori contemporani pe care îi avem – amintesc aici doar cea mai cunoscută carte a sa, Matei Brunul (Polirom, 2011, 2014).

În 2017, Lucian Dan Teodorovici a revenit cu un (îndelung așteptat de cititori) volum – Cel care cheamă câinii (colecția „Fiction Ltd“, Polirom) –, surprinzător, extra-ordinar, foarte bun, dar despre care nu intenționam să scriu. Și asta în parte pentru că s-a scris extrem de mult despre el (și nu eram convinsă că aș putea aduce ceva în plus), în parte pentru că este mai delicat, să spunem (cei care au citit alte cronici sau chiar volumul cu pricina știu la ce mă refer). Întâmplarea face ca, atunci când scriam o retrospectivă literară a lui 2017 pentru numărul trecut al „Suplimentului de cultură“, să fi ezitat o vreme la încadrarea acestuia, să mă întreb dacă să-l trec în raftul de ficțiune (cum indică atât colecția în care a apărut, cât și autorul, dar și textul în sine, pe alocuri) ori în cel de non-ficțiune (cum, din nou, găsim dovezi, confesiuni în cuprinsul său); sau dacă, mai degrabă, să-l așez la granița dintre ele, ca un text cu totul și cu totul special, care se transformă și capătă alte și alte grile de lectură în funcție de chiar cititorul lui.

Un sens al titlului care mi-a scăpat, cumva, prima dată

Poate că unii cititori își vor aminti că, în cele din urmă, am optat pentru prima variantă, mi s-a părut cea mai potrivită. Dar dilema aceasta m-a pus pe gânduri, m-a făcut să redeschid cartea, apoi să recitesc pasajele însemnate. Pe nesimțite, m-am apucat să o recitesc în întregime. Și m-a ținut în paginile sale până la final, deși îl știam și a fost și prima oară previzibil – mai ales dacă ești la curent cât de cât cu ce se mai petrece prin lumea editorială românească. Iar atunci când colegii de la „Suplimentul“ m-au întrebat de o cronică, am știut că trebuie să scriu câteva rânduri despre Cel care cheamă câinii. Chiar dacă acestea sunt și ele, veți vedea, tot la un soi de graniță.

Cea mai importantă descoperire a relecturii este un sens al ti­tlului care mi-a scăpat, cumva, prima dată. Facil, asociasem Cel care cheamă câinii doar cu povestea-pereche despre vecinul naratorului, un personaj care, din pricina fricii de câini, făcea zgomot când se apropia pe strada acestuia, purtând un monolog similar de fiecare dată și atrăgând, astfel, corul lătrăturilor. Era așadar la îndemână să echivalez întâmplarea cu esența cărții, să văd titlul pus în corelație cu fricile naratorului, pe care încearcă, prin scris, să le exorcizeze, să se depărteze de ele chiar numindu-le, dându-le formă și sens.

La a doua lectură însă, am citit cu mult mai multă atenție pasajul care stă și pe copertă, din care redau o parte: „Când mă îmbol­nă­veam, iar asta-i una dintre aminti­rile cele mai puternice, mă punea să-ntind mâna spre ea, cu degetele răsfirate. Iar acele degete ale ei, adunate, de obicei, pentru semnul ortodox al crucii, apucau pe-atunci fiecare deget al meu în parte, în­soțind atingerea cu un cuvânt. Pa­tru cuvinte, rând pe rând, care formau un fel de incantație. Pentru că al cincilea, pe degetul mare, nu se mai rostea: ar fi trebuit să fie numele bolii, dar tocmai de asta nu trebuia pronunțat în incantația salvatoare, ci doar extras pe-acolo, prin degetul mare, din organism, luând cu el tot răul, apoi arun­cându-l undeva în aer, peste umerii bunicii, ca să se piardă pe vecie. Nici cele patru cuvinte rostite ale in­cantației nu puteau fi însă oarecare. Era obligatoriu ca prima literă a bolii mele să fie și prima literă a fiecăruia dintre ele“. Atunci am realizat că titlul joacă și rolul unei incantații asemănă­toare – cele patru cuvinte încep toate cu litera „c“, care ne conduc, firește, spre numele bolii ce nu trebuia rostit, cancer, cel care trebuia să se „piardă pe vecie“, să se îndepărteze de narator (boală teribilă care, de altfel, plu­tește peste tot volumul). Recunosc că mica revelație mi-a făcut titlul cărții și mai simpatic, dar l-a și umplut cu mai mult sens.

În ceea ce privește conținutul volumului, lucrurile stau cam așa: protagonistul află, în septembrie 2016, că are cancer limfatic. În ur­ma unor peripeții medicale ieșene, ajunge la un spital oncologic din Cluj, unde este operat, primește vestea diagnosticului său, apoi începe ședințele de chimioterapie și așteaptă, între timp, rezultatele P.E.T.-ului – adică „dacă celulele care o luaseră razna prin sistemul meu limfatic, alea maligne, numite Reed-Sternberg, au dispărut sau încă-și fac de cap pe-acolo“. Când ajunge însă prima dată în Cluj pentru operație, vede, lângă două pu­bele de gunoi, o pancartă pe care scrie, cu mov, Writing is the only way of life, întâmplare pe care o interpretează ca fiind un semn și decide să scrie despre ceea ce se petrece cu el, cu viața lui, cu cei din jurul său, ceea ce gândește, vede și simte din momentul în care este internat și până la rezultatele mult-așteptate ale testului menționat. Cu totul, o perioadă de cinci luni. Face o structură a cărții și se apucă de scris.

Ce poate deruta cititorul e tocmai faptul că naratorul se auto­identifică cu autorul cărții, ceea ce duce lectura de la un pseudo-jurnal la un jurnal, de la un text de ficțiune la o autoficțiune, de la roman la eseu etc. De altfel, și autorul migrează, pe parcursul cărții, de la o categorie la alta: de la „încă n-am prea mult ha­bar cum se va forma pentru a deveni o carte“ (15) la „îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe-un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și spe­ranțe decât pe o structură tem­porală“ (p. 186) și la „am putut să mă conving că scriu un soi de bildungsroman“ (241).

Textul jonglează permanent cu noțiunile și teoriile literare, e un hibrid, până la urmă, un volum care ia forma pe care o vrea cititorul, cum spuneam și mai devreme – acceptă sau nu convenția literară, preferă să îl citească ca pe o confesiune sau nu ș.a.m.d. În opinia mea însă, Cel care cheamă câinii este, indubitabil, un roman, este literatură, dincolo de fragmentele (dure, crude, uneori) de realitate. Și, în final, cum afirmă una dintre „fețele“ lui Lucian Dan Teodorovici, „cartea asta e despre multe, însă întotdeauna și despre cum sunt eu printre cele multe“ (201) și „o pancartă aruncată printre gunoaie (…) m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte“ (240).

Sunt admirabili atât scriitorul, cât și personajul Lucian Dan Teo­dorovici. Ajungi la concluzia aceas­ta orice drum alegi. Poveștile pe care le împărtășește, decența și demnitatea suferinței, faptul că nu se victimizează nici o clipă, dar nici nu se vede pe sine un erou sau un războinic, simplitatea și eleganța pe care le aduce în literatura sa, personajele și întâmplările pe care le decupează (unele, precum omul cu caietul în brațe și martora lui Iehova, magistral conturate), perspectivele despre viață și literatură, despre scris, timpul (trecutul, pre­zentul, chiar și anticiparea viitorului) pe care-l contemplă în paginile sale, onestitatea și verosimilitatea confesiunilor, misticismul, simbolurile, nevoia, toate „nimicurile“ și „banalitățile“ (așa cum el însuși le etichetează) – sunt doar câteva indicii în acest sens. Altfel spus, vă îndemn călduros să nu ocoliți Cel care cheamă câinii, cred eu că nu veți regreta.