Desi, daca aduni virstele celor patru membri, obtii o suma care depaseste 250 de ani, apelativul de „bunicutii” rock’n’roll-ului e unul din cele mai stupide cu putinta. Nu alergi pentru niste pensionari pe tot stadionul, ca sa prinzi primele rinduri, nu rabzi in canicula numai ca sa vezi o fosila. Pentru ca, daca-ti place arheologia, mergi s-o vezi pe Angela Similea, nu pe Stones.
Britanicii sint inca extrem de activi, dovada cel mai nou turneu al lor, intins pe doua veri si inca in desfasurare; in plus, daca mai pui la socoteala sporul de periculozitate din meseria lor (adica sex, drugs and rock’n’roll), iti dai seama de fapt ca istoria formatiei a depasit cu mult cei 40 de ani si s-a intins matusalemic peste o multime de generatii. De aceea, a merge la un concert Stones inseamna sa-i tragi timpului una dupa ceafa. La Bucuresti, am vazut niste fani englezi, genul de groupies emotionali care-si urmeaza formatia peste tot: mai aveau putin si atingeau al 150-lea concert Stones, chestiune care le-a permis, probabil, sa traiasca viata asta deja de doua ori.
In iulie 2007, The Rolling Stones au cintat pentru prima data in Romania, tara in care multi ani s-au dus in gol, degeaba si fara speranta. Concertul Stones a fost revansa pe care, sper eu, am meritat-o dupa cei 17 ani care au trecut de cind Electrecord-ul si-a cam dat duhul. Cel mai bun rezumat la toata povestea asta e mesajul de pe pancarta unui tinar avocat din Tulcea – „Goodbye Lenin, Welcome Stones”, pancarta pe care Keith Richards a vazut-o de pe scena de la Bucuresti, rasplatindu-l pe posesor cu pana lui de la chitara.
Cam asta ramine in urma Stones-ilor, certitudinea ca prabusirea comunismului e definitiva, in ciuda agitatorilor bucurenci. Ceea ce, vorba unei foarte dragi profesoare clujene, nu e putin lucru.