În martie anul acesta se împlinesc o sută de ani de la moartea compozitorului Claude Debussy, prilej de comemorări în Franța și în întreaga lume muzicală internațională, de concerte aniversare și mai ales de retrospective ale lucrărilor sale în cele mai bune interpretări. Un prim set de 33 discuri, Claude Debussy. The Complete Works, a apărut deja sub eticheta companiei Warner, iar un al doilea, cu 24 de CD-uri, sub egida Deutsche Gramophon, Claude Debussy – Complete Works, The Centenary Edition, a fost și el pus în vânzare zilele acestea, iar criticii muzicali au început să le comenteze.
Cine vrea să citească despre Debussy are la dispoziție excepționala ediție completă a Corespondenței (1872-1918), publicată la Gallimard în 2015 de Denis Herlin și François Lesure, 2.330 de pagini, adnotate exemplar de cei doi specialiști, cărora li se alătură Georges Liébert. Nu îmi pot reprima gândul, și îl repet aici, volumul și acribia adnotării scrisorilor ar trebui să constituie un exemplu și pentru muzicologii români în alcătuirea unei ediții științifice complete a corespondenței lui George Enescu și a celei în curs de publicare, a lui Dinu Lipatti (între multe altele care își așteaptă rândul).
După apariția corespondenței lui Debussy, un admirator al acestuia semnala pe site-ul Huffington Post o scrisoare deosebit de atașantă, din care publica un extras, adresată lui Paul Dukas, fără să precizeze însă data sau să explice contextul gândurilor exprimate de compozitor.
Debussy îi scria confratelui său, cu trei ani mai tânăr: „Dumneavoastră – cel al cărui creier îmi pare să aibă răceala, albastrul și voința imperturbabilă a unui mecanism de oțel, ceea ce vă asigură, acum și mai târziu, un ascendent absolut asupra acestui secol – vă pot mărturisi că eu nu mai gândesc muzical, sau aproape de loc, fiind profund convins că Muzica rămâne în veci mijlocul cel mai frumos de exprimare ce poate exista; doar că [acest mijloc de exprimare] îmi apare în lucrări – fie ele vechi sau moderne, chestiune, altfel, doar de datare – de o sărăcie extremă, de o incapacitate notorie de a evada de la masa de lucru; întotdeauna luminată de o lampă tristă, niciodată de către soare. […] În sfârșit, nimic nu este mai puțin emoționant decât Muzica, mai ales în prezent, și, mi se pare că se poate găsi ceva în ea, fără să te duci la faptul divers, sângeros, sau la roman. Este chiar inutil ca Muzica să facă să gândești! (Este prea adesea ridicol colțul de gând pe care oamenii îl rezervă acestui exercițiu, chiar la cei mai cunoscători.) Ar fi suficient ca Muzica să forțeze oamenii să asculte, în ciuda lor, în ciuda neînsemnatelor lor tracasări cotidiene, […] ca ei să gândească că au visat, o clipă, o țară himerică și, în consecință, de negăsit“.
Gânduri neobișnuite, formulate în februarie 1901, într-o scrisoare în care Debussy îi mulțumea lui Paul Dukas la primirea unei partituri imprimate, a transcripției pentru pian la patru mâini a Simfoniei în Do major, dedicată lui Pierre Vidal, ce tocmai fusese publicată. În paranteză fie spus, în martie 1897, după ce ascultase lucrarea lui Dukas, a cărei premieră avusese loc în ianuarie, dirijată chiar de Vidal, Debussy îi scria lui Pierre Louÿs, prieten intim în acei ani: „Simfonia lui Dukas, cu orchestră, a fost o deziluzie! A devenit ceva complet mărunt, ce seamănă unui Beethoven amestecat cu Charpentier, de nu mai înțeleg din ea absolut nimic“.
Altfel, formula „Muzica, în veci, cel mai frumos mijloc de exprimare ce poate exista“, te lasă visător venind de la un compozitor trăind în epoca simbolismului și a impresionismului. Și tot în paranteză, căutând printre scrisorile sale: în 1886, aflat la Roma și scriind unui prieten, de la Villa Médicis, Debussy spunea pe un ton glumeț: „M-am săturat de muzică, de același peisaj identic și etern, vreau să văd niște Manet! și să ascult ceva Offenbach!“.
Exact treizeci de ani mai târziu, în 1916, îi mulțumea lui Emile Vuillermoz spunându-i: „Mă onorați foarte mult numindu-mă elev al lui Claude Monet“. Cum notează editorii corespondenței sale, ideea apropierii dintre muzica lui și peisajele pictorului își făcuse loc deja din 1902, într-un articol al criticului de artă Camille Mauclair, care scria în „Revue bleue“: „Peisajele admirabile ale lui Claude Monet nu sunt altceva decât simfonii de unde luminoase; iar muzica domnului Debussy, fondată nu pe înlănțuirea de motive, ci pe forța comparată a sunetelor înseși, se apropie în mod particular de aceste tablouri; este vorba de un impresionism de pete sonore“…