Nu cred ca e rau in nici una dintre situatii, iar faptul ca o carte are in Romania succes de public nu poate sa fie decit imbucurator. Sintem si asa o tara mare in care se citeste putin si orice inversare a raportului, facuta fie si in numele unei literaturi simpliste, de consum, nu poate fi decit benefica. In ceea ce ma priveste, ma apropii cu simpatie de ambele produse, si de cartulia cartaresciana despre gurguiele femeilor, si de filosofelile duioase ale Mihaelei Radulescu, dar asta nu inseamna ca nu le vad defectele. Dar, tocmai pentru ca nu sintem in fata unor tratate academice, aceste defecte pot fi kitschos-haioase…
Dar sa incepem cu lucrurile bune. Cum Mihaela Radulescu nici nu-si propune sa fie o mare scriitoare esteta, aceste lucruri bune sint de gasit nu la nivelul scriiturii (ce ar fi mai kitsch decit sa facem o analiza estetica a textelor ei?), ci la nivelul valorilor promovate, care sint in general, asa cum si trebuie sa fie, unele soft. As spune insa ca, chiar si la acest nivel al formei, Mihaela Radulescu se descurca bine. Scrie simpatic, cu putine greseli (in afara de unele care se fac si la case mai mari cum ar fi recurentul dezacord „cea mai in forma am fost cind… „, dar asta ar fi putut fi treaba redactorului), fara exagerari metaforice paunesciene (cum se intimpla la Alice Nastase, o alta „scriitoare” din aceeasi lume), citeodata cu bune reusite la nivelul unui sentimentalism cu adevarat emotionant (textele despre Ayan). Singura nereusita categorica din punct de vedere literar: proza La naiba cu prejudecatile, telenovelistica si simplista, cu tipica situatie de coincidenta fortata, cu schematismul aferent… un text care ar fi fost mai bine sa lipseasca!
Dar important, in cazul unor astfel de situatii, cind o vedeta de larga audienta transmite texte catre publicul cititor larg, este, cum spuneam mai sus, continutul. Pentru ca mesajul ei functioneaza ca posibil model de urmat. Vrem, nu vrem, cind un vip ca Mihaela Radulescu se adreseaza multimii, fie si in scris, ea transmite un set de valori, cam ca un guru. Cam ca un filosof al neamului.
Promoveaza niste valori morale pe care stie bine sa le minuiasca
In peisajul vedetelor de showbiz din Romania, Mihaela Radulescu este, dupa parerea mea, polul bunului-gust. E mereu imbracata impecabil, cu accente nonconformiste care ii stau excelent, e intotdeauna bine fardata si bine coafata, fara stridentele caracteristice glamour-ului dimbovitean. In consecinta, cel mai bun text din carte, care ar trebui citit cu creionul in mina nu doar de catre alte surate-vedete, ci si de intelectualele sleampete, este Colorata, miine-i gata! Eu sint gata?!, adica textul in care Mihaela Radulescu povesteste, cu amanunte pretioase, cum isi ingrijeste corpul in vederea unei sedinte foto si in general. Nu ma astept ca barbatii-critici din Romania (care oricum nu si-ar pierde pretiosul lor timp cu asemenea cartulii!) sa inteleaga importanta acestor mici lucruri simple.
Dar eu cred ca exact in acest sens cuvintele Mihaelei Radulescu ar putea avea un efect civilizator. Mai mult, ea vorbeste despre frumusete, igiena, cochetarie, nu de la nivelul unei femei bogate si inaccesibile, ci de la nivelul pe care il poate atinge absolut orice femeie, chiar si una cu venituri intelectuale. Aici e de gasit ingredientul de bun-simt din toate textele ei: un anumit spirit democratic, ne-elitist in tratarea problemei frumusetii. Daca un val de cochetarie ar cuprinde Romania datorita cartii ei, atunci cred ca ar trebui sa fim cu totii bucurosi. Nici nu va imaginati ce mare, radicala intorsatura ar marca acest fenomen pentru biata noastra patrie!
In continuarea acestor valori estetice, Mihaela Radulescu promoveaza si niste valori morale pe care, iarasi, stie bine sa le minuiasca, desi, cu o mica observatie. Mihaela Radulescu este surprinzator de conservatoare! Vorbeste mereu despre „femei maritate”, slabeste de frica pierderii iubirii sotului, desi e impotriva „femeilor-rucsac” – cele care traiesc pe spinarea barbatilor bogati –, nu promoveaza in nici un caz vreo independenta mindru feminista… dimpotriva!
Este, iarasi, intr-un fel, un paradox simpatic. Cuvintele ei au insa o marca a autenticitatii si sinceritatii care le face agreabile, desi nu m-am putut opri sa ma mir. Ma asteptam la mai mult „feminism” din partea ei, mai ales intr-o tara in care prea multe femei slabesc – sau se chinuie s-o faca – de dragul barbatilor.
(Intercalez o scurta poveste: in fata blocului in care locuiesc, in parculetul de joaca pentru copii, o femeie relativ tinara imi povesteste cum s-a chinuit sa faca al doilea copil pentru ca sotul ei mai voia un urmas, cum a pierdut citeva sarcini din cauza muncii grele pe care o are opt ore pe zi, cum se grabeste sa-i pregateasca cina aceluiasi sot intre doua alaptari si cum, dragul de el, ar vrea, dupa toate astea, ca ea sa ajunga repede inapoi la 50 de kilograme! N-o povestea cu naduf, ci cu dragoste duioasa! Barbatul se uita probabil in casa la televizor, in timp ce ea legana bebelusul de doua luni si incerca sa potoleasca un Goe de zece ani.)
Nu cred ca mi-am pierdut timpul citindu-i cartea
In fine, in ceea ce priveste discernamintul Mihaelei Radulescu, despre care vorbea de curind Ana-Maria Onisei, l-am remarcat si eu. Stie sa aleaga, dar pina la un punct. Ma intreb de ce nu se consulta cu prefatatorul (deliciosul pachet de contradictii care este Alex. Leo Serban, elitist radical citeodata, surprinzator de ingaduitor-populist altadata, dar intotdeauna purtatorul unui bun-gust sigur) in domeniul filmului, care pare sa fie marea ei pasiune. De ce nu se transfera bunul ei gust si aici?
Cum sa-ti placa, Dumnezeule, Sergiu Nicolaescu, cum sa-ti faci un model din Geo Saizescu? Cum s-o lauzi pe Adriana Bahmuteanu, cel mai perfect recipient al prostului-gust autohton, atit de perfect incit te intrebi daca exista cu adevarat, pentru ca are virtuti de prototip? Dar cred ca aceste lucruri sint de inteles (mai putin cel cu Bahmuteanu!), pentru ca Mihaela Radulescu are, ca multi realizatori de talk-show-uri cu aer cultural, un fel de timiditate si politete lipsite de spirit critic. Fac reverente in fata a tot ce pare atins de „marea cultura” fara sa poata vedea dincolo…
Dar asta fac si oameni adevarati de cultura, pentru ca sintem o tara lipsita de spirit critic. Daca Mihaela Radulescu ar putea face si pasul urmator si ar merge, de pilda, pe mina regizorilor „tineri grozavi si furiosi” nu ar avea decit de cistigat, asa cum de cistigat ar avea si daca s-ar opri o clipa inainte de a-i ridica statuie lui Ion Cristoiu, „izvorul presei romanesti”… Dar sa lasam circotelile! Mihaela Radulescu alege de multe ori foarte bine, atunci cind, de pilda, vorbeste despre „feminitatea ravasitoare” a Mariei Rose Mociornita, despre Dida Dragan, Oana Pellea, Mircea Cartarescu si multi altii.
E infinit mai mult decit pot majoritatea covirsitoare a vedetelor dimbovitene, si nu intimplator. Pentru ca Mihaela Radulescu are ceva dintr-o adevarata vedeta cu personalitate si e dintre putinele care, atunci cind apar la televizor, ar putea avea deasupra sigla vreunei mari televiziuni straine.
Asadar, cred ca e un lucru bun ca ea si nu altcineva a ales sa faca pasul dinspre showbiz inspre carte. Face fata mai mult decit onorabil. Are un soi de bun-simt salvator si o feminitate debordanta, tratata cu multa onestitate, chiar daca nu pina la capat. Nu e reprezentativa pentru showbiz-ul romanesc, si asta e bine.
Reprezinta insa un indice interesant si promitator pentru statutul femeii autohtone, pentru o eventuala ridicare a femeii romane din mocirla prostului-gust si a servitutilor la care e supusa „fara a prinde chiar de veste”. Nu cred ca mi-am pierdut timpul citindu-i cartea, iar daca m-am enervat pe alocuri, am facut-o cu simpatie. Sper ca, asa cum lasa sa se vada rindurile ei tonice si filosofia meliorista aplicata propriei persoane, Mihaela Radulescu va sti sa-si depaseasca timiditatile si va face alegerile cu adevarat progresiste, lasindu-i in urma, cu gratie, pe Sergiu Nicolaescu si Geo Saizescu si tot ceea ce reprezinta ei.
Mihaela Radulescu,
Despre lucrurile simple,
Editura Polirom, 2007