Interviu  -  Iulia Blaga  -  Regizorul Constantin Popescu: „Deconstrucția pierderii descrie un soi de suferință aparte“  -  

În Pororoca e vorba despre un tată a cărui fetiță dispare în parc și despre Golgota pe care acesta o parcurge încercând să o găsească. Această minuțioasă dramă psihologică plasată în coordonatele unui film de actualitate, dar în același timp și o alegorie despre vină, a avut premiera mondială la Festivalul de la San Sebastian, unde Bogdan Dumitrache a fost distins cu Premiul de interpretare masculină. Filmul lui Constantin Popescu poate fi văzut în România din 19 ianuarie 2018.

Care a fost punctul de plecare al scenariului?

Pierderea unui copil, dar în alte circumstanțe. Pierderea rămâne pierdere, iar deconstrucția ei de­scrie un soi de suferință aparte. Mi s-a părut ofertant atât vizual, cât și narativ să încerc să descriu un astfel de personaj. Un exercițiu de stil și de mizanscenă, dar și o barieră pe care trebuia să o depășesc. Totodată, era o ocazie rară de a lucra cu actorii.

Mi se pare că există o dimensiune egotică a personajului principal. Filmul e despre el, despre durerea și furia lui, nu despre ce s-ar putea întâmpla cu fata. E și vinovăție aici?

Dimensiunea egotică nu există decât în măsura în care am descris un personaj și am regizat tot eu povestea. Într-o măsură mai mare sau mai mică, vorbim cu toții de­spre noi, ca regizori. Cât despre obiectul pierderii, consider că e descris mai mult decât detaliat atât prin dialoguri, cât și prin concretețea suferinței părinților. Nimic nu descrie mai bine obiectul pierdut decât golul uriaș care rămâne în urma lui. Totuși, obser­vația e corectă. Vorbesc despre Tudor, iar dacă asta înseamnă că dimensiunea egotică poate căpăta importanță atât de mare încât devine translucidă, atunci confirm că există. E limpede că filmul e și un comentariu despre puterea tăcută (și monstruoasă) a vinovăției, un animal care se hrănește din toate sentimentele. Asta îl face profund uman, dar și imprevizibil.

Cine cunoaște cartea ta, Mesteci și respiri mai ușor, va remarca ce le repetă antrenorul de înot copiilor la începutul filmului: „Respiră! Respiră că te-neci! Respiră! Respiră!“. De ce ai ținut să prefațezi așa drama eroului?

A fost una dintre deciziile care au apărut pe măsură ce lucram la film. Nu are legătură cu cartea, ci cu una dintre dimensiunile poveș­tii. Prima variantă a fost gata în ianuarie 2015, dar apoi, timp de un an, povestea s-a structurat diferit. Unul din straturile narative avea legătură cu apa și, când am ajuns să filmez scena de la bazin, mi-am dat seama că e posibil să capete altă greutate. Sugestia i-a aparți­nut, inițial, editorului filmului, Corina Stavilă. N-aș spune că pre­fațează drama eroului, ci că marchează existența unuia dintre pri­mele elemente care alcătuiesc întregul. Există o sumă de detalii mai mult sau mai puțin ușor de observat, care formează componentele secundare ale poveștii și care, alături de detaliile auditive și vizuale, șlefuiesc înțelesuri, definesc nara­țiunea și construiesc bifurcații posibile.

Tot înaintea dispariției, fetița îi spune tatălui gluma cu elefantul cu ochi roșii care se ascunde în copac, apoi stăm vreo trei minute în plan general căutându-l pe tată în cadrul fix din parc. Con­struiești foarte bine suspansul, dar te și joci cu aluzii la Blow up și la Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives ca să sugerezi că elefantul/ monstrul poate să nu fie cine credem noi sau nu unde credem noi.

E adevărat, cadrul acela lung ascunde o sumedenie de informații interesante, printre care și provocarea de a-l identifica pe Tudor (un clin d’oeil către cinefili, dar și o reverență), dar nu numai pe el.

Mi-ar plăcea să cred că e limpede sugestia că monstrul poate să nu fie cine credem noi și, mai ales, nu unde credem noi, dar nu asta a fost in­tenția inițială. Mi-am dat seama de ea la ceva timp după ce am scris secvența dispariției și am revenit la bucata descriptivă a drumului spre parc și la dialogul tatălui cu copiii. Nu mai auzisem de mult glumița aceea și mi s-a părut că se potrivește.

Provocarea a fost ca dispariția să se întâmple sub ochii noștri

Dă-ne detalii despre cum ai făcut momentul dispariției copilei, cel mai reușit moment al filmului.

Știam că va fi complicat, dar mi s-a părut important ca după momentele de pândă sugerată voalat să trec pe nesimțite la un cadru lung și bogat în informații, cât mai bine coregrafiat, care să solicite atenția aproape la fel de mult cum ar face-o prezența unui spectator într-un parc. Desigur, e o iluzie. Cu toate că încercăm să intuim asupra cărui detaliu ar trebui să ne concentrăm, ce se intuiește mai greu e punctul final al secvenței, iar asta sporește tensiunea. Provocarea a fost ca dispariția să se întâmple mai mult sau mai puțin sub ochii noștri, mai ales că secvența include detalii mai puțin evidente atât în imagine, cât și în sunet, dar care pot sugera un anume răspuns. De aici ideea unui singur cadru și sentimentul de tensiune adăugat senzației de pândă.

Realizarea secvenței a fost foarte dificilă. Am petrecut două săptămâni în parc înainte de re­petiții și filmare, pentru a înțe­lege cât mai bine mecanica locului. Traseul actorului descris minuțios în scenariu s-a modificat pe măsură ce am început testele de cameră și de echipament, cu diferite modalități de filmare și obiective pe care le abandonam sau modificam. Totul a căpătat alte dimensiuni la repetițiile cu actorii, copiii și toată figurația (printre cele mai dificile momente au fost cele ale copiilor fascinați de aparatul de filmat și care priveau spre came­ră). Dincolo de faptul că era foarte cald, nu puteam lucra mai mult de patru ore zilnic, tocmai pentru că aveam la cadru copii.

Cum era un cadru lung și care implica la maximum toate departamentele (în mod special camera – Valentin Mircea – și cei patru oameni de la sunet conduși de Mihai Bogos, cu patru microfoane mari mobile, patru ascunse pentru ambianțe și 23 de lavaliere), cum aveam și actori, și copii, într-un parc cu direcții libere și imprevizibile, e ușor de închipuit ce a presupus filmarea unei secvențe cu indicații clare de joc, cu text, cu actori în patru adâncimi de cadru, animale de companie, semne de oprire atât pentru cameră, cât și pentru actori și sunetiști, și cu oameni care îi coordonau pe cei care intrau în cadru. Dacă socotim și faptul că aproape toată echipa trebuia să stea ascunsă în timpul filmării, rezultă un cadru elaborat, în permanentă mișcare și imprevizibil, care dura neîntrerupt spre 30 de minute.

În zilele filmării acestui cadru, care erau foarte fierbinți, aparatele de înregistrat sunet se încingeau atât de tare încât se opreau, oricâte pachete de gheață foloseam. Ca să fie și mai interesant, am rămas (tot din cauza caniculei), cu doar două carduri funcționale pentru imagine. După fiecare încercare de a filma o dublă sau două trebuia să așteptăm descărcarea materialului în laptopuri. Cum, din cauza programului restrictiv de filmare cu copiii și din pricina căldurii, nu aveam timp să așteptăm, am ales ca materialul filmat al dublelor incomplete să fie șters. Această decizie riscantă a transformat filmarea din ziua respectivă într-o filmare aproape fără plasă de siguranță.

Aș vrea să mai povestesc o întâmplare din timpul filmării dublei care a rămas. Pentru a nu risca să încurc echipa, am ales să nu însoțesc actorul în drumul spre lac. Cum – din pricina diferenței de nivel și a distanței – aparatul care transmitea imagini către monitorul de control nu funcționa timp de două minute, n-am știut niciodată ce s-a filmat până după terminarea filmării dublei. Eram obosiți, încordați și doborâți de căldură, iar Bogdan în pragul le­șinului, atât de mari erau efortul și consumul nervos acumulate în acea bucată de secvență. Cu toate că mai reușiserăm duble întregi, ne era greu să ne dăm seama dacă tot ce se filmase în dubla respectivă era bine.

Asta era starea de spirit când Bogdan a pus piciorul pe asfalt și, exact când se pregătea să-i dea replica lui Mihai Munte­niță, un biciclist se îndrepta fără să-i pese că filmam, către el. Traseele lor ar fi urmat să se întâlnească violent, mai ales că nici unul nu părea să dea semne că s-ar opri. Cu o na­turalețe de care nu-l mai credeam în stare, Bogdan s-a oprit aproape imperceptibil înainte ca biciclistul să-l ajungă, a făcut o fentă subtilă, a integrat gestul în mișcarea de îna­intare și a continuat să ridice mâna spre a sprijini textul pe care-l adresa celuilalt actor, continuând după trecerea biciclistului să îna­inteze ca și când nimic n-ar fi fost mai firesc. Dubla a continuat. Întâmplător sau nu, a fost cea pe care am ales-o (poate și pentru că a fost cu fluture în cadru). După filmare, Bogdan m-a întrebat: „Ți-a stat inima la biciclist, este?“ „Credeam că nu l-ai văzut.“ „Pe naiba! Pot să-ți spun și ce culoare avea la și­re­turi“. Fiecare zi de filmare îmi confirma că Bogdan fusese alegerea potrivită.

E interesant că pare să nu te fi preocupat dinamica cuplului soț-soție, ci mai mult felul în care soțul pierde contactul cu realitatea. Între soți nu există o rela­ție cristalină și puternică. El e bănuitor încă dinainte de dispa­riția copilei, iar soția pleacă la părinți când devine greu. De ce?

M-a interesat, dar câte cupluri, atâtea dinamici. Plecarea ei nu subliniază neapărat despărțirea, ci o ruptură plauzibilă. Nu oricine face față sau fiecare face față diferit unui astfel de moment. Relația lor era definită mai bine de câteva secvențe care lipsesc din varianta de acum. Lipsa lor a susținut acest fragmentarium emoțional într-un fel care mi-a plăcut. Nu mai era nevoie de ele, traseul celor două personaje era deja limpede. E posibil să se fi pierdut o componentă a intimității lor, dar am preferat să dau mai multă atenție ritmului și să consider că spectatorul le va înțelege relația.

Apoi, îmi plac detaliile. Nimic nu e întâmplător în dialoguri, cu atât mai mult în dialogurile dintre soți sau dintre ei și polițist. Mici gesturi care ies la iveală mai mult sau mai puțin clar și care pot sugera că relația dintre Tudor și Cristina, care la prima vedere e obișnuită, ascunde mici desincronizări. Semne ale neîncrederii proprii unor momente rutinate sau unora care au pus cuplul la încercare sunt prezente peste tot, atât în manifestările de neîncredere ale lui Tudor, cât și în calmul Cristinei, în felul în care-i ia apărarea lui Tudor în fața mamei, în dorința de a trece peste orice sau în modul în care, până la urmă, nu mai suportă să respire același aer cu el.

Ce legătură vezi între fidelitatea membrilor cuplului și dispariția fetiței? În viață greșelile se plătesc mereu?

Cred că binele justifică existența unui rău absolut, primar. Da, poate că tocmai disfuncționali­tățile cuplului au dus cumva la dispariția Mariei sau poate că modul fluid în care au decis să treacă peste firidele relației a declanșat un dezechilibru. Și poate că vinovăția lui Tudor și acuzațiile Cristinei pleacă tocmai de aici, de la această pricină greu de observat. Vinovăția cu cauză incertă e, cu atât mai mult, o povară. Avem nevoie de explicații mai mult decât orice altceva și atunci gestul lui Tudor îi confirmă răspunsul și atestă cumva că în viață greșelile (mai ales cele iremediabile) au un preț teribil de mare, mai ales când e plătit printr-o autoflagelare care duce, de cele mai multe ori, la pierderea minților.

Ai avut și alte variante de final?

Nu, am știu de la început traseul lui Tudor. Onest era ca filmul să se termine așa și să nu-i ofer nici o altă variantă. Căderea trebuia să fie completă. Prin ipotetica lui lașitate și din dorința de a obține cu tot dinadinsul un răspuns anu­me, vinovăția devine limpede și mai apăsătoare decât orice. Ea cuprinde, desigur, și eșecul lor în variantă de cuplu ca posibilă cauză. Există însă și varianta ca eșecul lui să aibă ca demers un final corect (potrivit cu logica lui Tudor). Dar, pentru a ajunge la acest răspuns, trebuie analizate toate detaliile. E adevărat că senzația e cea care contează, căci am încercat să construiesc sinestezic filmul, din sunete care există, din sunete ascunse sub alte sunete, din detalii pe care le observi involuntar și care îți creează o stare de disconfort și care conduc, combinate, la un răspuns. Dar răspunsul e unul singur. Tudor e într-un labirint, iar ieșirea e brutală.

Ce ți-a spus psihologul cu care te-ai sfătuit?

Mi-a confirmat că traseul personajelor e corect și că personajul urmează o logică brutală conform unei realități implacabile. Crimi­naliștii mi-au detaliat și ei niște straturi ale anchetei pe care nu le cunoșteam, dar și elemente subtile de dialog cu cei care trec prin astfel de momente, detalii care se regăsesc în film. Tot prin intermediul criminaliștilor am ajuns la statistici referitoare la cupluri care trec prin așa ceva și la diversele modalități cu ajutorul cărora încearcă să facă față unei asemenea drame.

Crezi că recentul caz al pedofilului polițist va face ca interesul publicului pentru film să crească?

E posibil să îi dea filmului o dimensiune pe care nu am prevăzut-o, apropo de relația dintre Tudor și inspectorul Pricop. Câteva gesturi, poate câteva linii de dialog ar putea stârni zâmbete amare în preajma lansării filmului. Nu mi-am închipuit nici o clipă că premiera va coincide cu un astfel de caz, așa că găsesc ciudată potriveala momentelor. Povestea ar putea stârni discuții prin realitatea descrisă. Cazurile de dispariție ale copiilor sunt multe. Nu toate sunt, însă, date publicității și nu în toate po­liția cere ajutorul popu­lației. Există și cazuri cu autor necunoscut. De­spre această realitate tristă vor­bește filmul, dar nu numai despre ea, mai ales dacă – și subliniez asta – decizia personajului ar fi eronată din toate punctele de vedere. Vi­novăția pe care o pomeneam poate provoca sentimente obsesive puternice, iar acestea pot provoca erori de judecată la fel de ușor ca orice pasiune care orbește.

Un artist urmat de o târlă de groupies nu poate funcționa corect

Pororoca a început să se vândă încă din timpul Festivalului de la San Sebastian, iar cronicile din presa străină au fost foarte bune. E asta pentru tine un semn că ai făcut un film bun?

Nu m-am îmbătat niciodată cu apă rece. Instrumentele mele de evaluare sunt cele proprii, în primul rând bunul simț și gusturile mele în materie de cinema. Sunt primul spectator al filmelor mele. Dacă ceva mă enervează sau mă plicti­sește, înseamnă că am greșit undeva. Nu sunt de acord nici cu adorarea necondiționată, nici cu ura devastatoare. Nu e în regulă în primul rând pentru sănătatea mintală a unei cinematografii.

Un artist înconjurat de yesmeni sau urmat de o târlă de groupies nu poate funcționa la parametri corecți. Tot ce contează e ca pentru tine să fie important să spui lucrurile alea.

Știu că am muncit cu toții teribil de mult la acest proiect filmat în mai mult de 50 de zile. Bogdan a tras foarte tare. Personajul lui e puternic și detaliile fine care îi conturează durerea conținută îi aparțin în aceeași măsură în care îmi aparțin și mie. Îi sunt recunoscător și Iuliei (Lumânare), care face un personaj subtil apăsat de o tristețe nespusă, ori lui Costin (Constantin Dogioiu), debutant în lungmetraj, cu un excelent personaj versatil și de o meticulozitate crispantă. Despre Mircea (Gheorghiu), pe care n-am vrut să-l pomenesc înainte de premieră, nu pot decât să spun că e un profesionist pe care abia aștept să-l reîntâlnesc. Le mulțumesc și celorlalți, dar nu am cum să-i numesc pe toți aici.

Te deranjează că Zviaghințev a făcut Loveless în același timp cu tine?

Nu știam detalii despre ce film face, abia la sfârșitul lui aprilie 2017 am aflat, când încheiasem de mult filmările. N-are cum să mă deranjeze. Povestea am început s-o scriu cu destul de mulți ani în urmă, așa că e doar o coincidență. După ce am văzut Loveless, m-am bucurat că am decis să abandonez o anume mișcare de aparat și o încadratură a unui început de sec­vență. Ar fi fost aproape identice cu unele din filmul lui Zviaghin­țev. Nu pot să spun că-mi plac toa­te opțiunile lui, dar mi-a plăcut filmul. Mi se pare puternic, bine condus, cu câțiva actori excelenți, cadre tari și de o neutralitate care îmi amintește de răceala tăioasă din Izgnanie. Nu-mi place neapărat cum tratează liniștea, dar îmi place întotdeauna cum se raportează la regret. Mi-a plăcut și cum a descris spațiile orașului, stăpânite de o tristețe stranie, diferit de cum am făcut-o eu.

Pororoca

Scenariul și regia: Constantin Popescu

Imaginea: Liviu Mărghidan

Montajul: Corina Stavilă

Sunetul: Mihai Bogos

Cu: Bogdan Dumitrache, Iulia Lumânare, Adela Mărghidan, Ștefan Răuș, Constantin Dogioiu, Elvira Deatcu, Ioana Flora, Adina Lucaciu, Emanuel Pârvu, Izabela Neamțu, Dragoș Olaru, Angel Popescu, Mircea Gheorghiu. Un film produs de Scharf Film & Advertising (România) în coproducție cu Irreverence Films (Franța).

Pororoca e un fenomen unic produs pe Amazon, constând dintr-un val mareic de peste 4 metri înălțime, care poate ajunge chiar până la 1.000 km în sus pe fluviu.

Galerie foto