In fine, planurile de simulare a apocalipsei sint intr-un mare impas, ramase fie pe mina unor amatori, fie pe cea a unor vedete obosite, care sa redezbata vechile noutati despre efectul de sera si codul rosu.
Si, deodata, un prim-plan cu un reporter abia abtinindu-si jovialitatea, frematindu-si narile de carnasier. Incepe victorios, cu aerul celui care a dat de apa in desert: „Am o veste proasta!”. „Bai, sa vezi ca s-a accidentat si Banel Nicolita si n-o sa joace in meciul cu Zaglebie”, imi zic. Dar nu, n-a fost asta. Dupa un moment de tacere, menit sa puncteze importanta stirii, reporterul si-a tras o figura pioasa si a anuntat cu ochii in pamint: „Preafericitul Teoctist a murit”. Tipa din studio – care cu vreo jumatate de ora in urma transmisese ca Patriarhul se simte mai bine – a dat in bilbiiala. A inceput sa intrebe din priviri, cu disperare, prompterul. Dupa momente bune de tacere, fara reactie, cineva mai inspirat a scos-o din incurcatura si i-a postat spre lectura un CV.
Apoi, „vestea proasta” s-a transformat intr-un spectacol pe toate posturile de televiziune. Carnasierii toropiti de soare s-au trezit la viata. Ce-am vazut vreo citeva zile pe ecran nu avea nici o legatura cu informarea opiniei publice, era un soi de necrofagie prin care au supravietuit stiristii. A fost aproape imposibil sa zapezi pe canalele romanesti si sa nu vezi o imagine cu sicriul Patriarhului (chiar si intr-o fereastra alaturata, in paralel cu noutatile estivale). Oricit ar fi de impresionat, ce om normal isi doreste sa se uite neintrerupt la un mort (fie el si preafericit)? Ce studii de piata le arata producatorilor ca moartea se vinde atit de bine? Care este cota ei de piata?
Inainte de anuntul „vestii proaste”, am auzit un comunicat prin care se transmitea presei ca Patriarhul vrea sa fie lasat sa se odihneasca in pace. Vad ca nu si l-a mai amintit nimeni.