S-au decernat, la mijloc de decembrie, la Roma, Premiile Europa pentru Teatru, un eveniment care și-a adăugat în cronologie a 16-a ediție. A fost o săptămână consacrată artei scenice de top și care a adunat, sub cele mai înalte auspicii continentale, câțiva dintre creatorii remarcabili ai prezentului și invitați ce contează în evoluția actului teatral, reuniți într-un program bogat în spectacole, întâlniri, prezentări, discuții.
Palmaresul leagă trecutul recent și prezentul inovativ, aducând alături foști laureați și pe cei care au întrunit sufragiile juriului internațional de anul acesta. Istoria Premiului Europa pentru Teatru coboară în 1986, când a fost lansat ca proiect al Comisiei Europene, iar de atunci a ajuns la personalități sau companii teatrale care au marcat istoria actuală a creației teatrale. Nu intru în detaliile tehnice sau de regulament care însoțesc procedurile de nominalizare și votarea – premiile și motivarea au fost făcute publice cu mult înainte de începerea evenimentului, pentru că una dintre condițiile ferme și firești este ca toți premianții să participe la festivitate. Altfel pierd premiul.
Distincțiile acordate urmăresc, pe de o parte, excelența în arta scenică, prin Premiul Europa pentru Teatru, iar pe de altă parte, detectarea și evidențierea celor mai îndrăznețe tendințe, a celor mai curajoși artiști, care uimesc prin ceea ce propun în căutările și creațiile din zona artelor spectacolului. Noi realități teatrale, așa se numește premiul ce reliefează viziuni artistice neobișnuite care duc imaginația prin locuri încă neumblate. În fiecare an, critici de teatru din toate țările europene (printre ei, și eu) sunt solicitați să facă cinci nominalizări și adaugă astfel noi nume într-o listă unde cineva ajunge dacă e propus măcar de două persoane. Urmează alte filtre, dar de acolo se selectează câștigătorii, iar odată urcat în acest club, nu poți decât spera că îți va veni rândul să convingi prin ceea ce faci și că vei primi premiul la un moment dat. Să fii original, să devii o voce care contează, să ai continuitate în proiect, faptul de a te face cunoscut, pe continent și în lume, de a te menține în spotul specialiștilor europeni, adică a participa la festivaluri internaționale din primul cerc valoric, sunt câteva dintre „secretele“ obținerii premiului. Lista de așteptare e destul de lungă, iar acolo se află și ai noștri Radu Afrim, Gianina Cărbunariu și, de anul acesta, Bobi Pricop. Din ce am văzut la Roma, mi-am făcut un top personal cu Susanne Kennedy, Yael Ronen, Dimitri Papaioannu și veteranul Robert Wilson.
Susanne Kennedy a prezentat ca „probă“ a universului ei teatral The Virgin Suicides/ Sinuciderea fecioarelor, după romanul americanului Jeffrey Eugenides, tradus și la noi, la Polirom. Romanul e captivant prin scriitură și abia apoi prin story, căci romancierul te lasă intenționat să anticipezi care va fi evoluția și deznodământul poveștii, dar te ține atașat prin felul în care descrie istoria celor cinci surori adolescente care decid să-și pună capăt prea tristelor lor zile. Susanne Kennedy folosește romanul doar ca un punct de pornire, dezintegrându-l postdramatic și recompunându-l plurifocal, imprimându-i o atmosferă scenică de lume robotizată, epurată de sensibilitate. Încriptează fără tezism teme actuale, precum ce înseamnă azi adolescența – popularitate, preferința pentru mediul virtual, sensibilitate, nevoia de dragoste, descoperirea sexualității, anturaj. Vocile sunt detașate de emitent, actorii poartă măști și la final descoperi că toți sunt de gen masculin, pentru că în roman vocile narative sunt ale prietenilor fetelor, ajunși la maturitate și încercând să priceapă enigma amicelor de odinioară. „Cutia“ în care privim, teatrul, e reconstruită în scenă și populată cu ecrane pe care rulează în buclă imagini fragmentate, cu obiecte simbol. O lume întreagă e înglobată în dispozitive electronice și fac un spectacol cu un hipnotism specific definitoriu pentru stilistica lui Kennedy.
Yael Ronen și-a făcut un credo din teatrul politic, alegând teme delicate, nerezolvate de societate. Le abordează original, documentându-le la nivelul apropiat, cel de lângă noi, acum împreună cu echipa ei multiculturală de la Teatrul Gorki din Berlin. În The situation/ Situația impresionează nonșalanța, sinceritatea și inteligența cu care mută accentul în problematica conflictului dintre evrei și palestinieni de la nivelul abstract, macro, la cel foarte apropiat, al unei familii. Textul arată cât de nefiresc sunt abordate uneori chestiuni ce s-ar putea rezolva atât de simplu. Roma armee/ Armata romă dezbate scenic chestiunea istoriei oficiale a romilor, dificultățile întâmpinate de minoritățile sexuale, prezentând perspectiva bunicilor, a părinților și a interpreților, prin replică, muzică, vizualitate și susținere actoricească de foarte bună calitate. Distribuția reunește artiști din Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România (Mihaela Drăgan, care a creat Giuvlipen, prima companie de teatru rom de la noi), Anglia și Suedia.
Dimitri Papaioannu e fabulos prin maniera unică în care explorează corporalitatea în toate fibrele ei. E ca o lecție de anatomie, de istoria artei sculpturale (a și făcut performance-uri în muzee, unde corpurile dansatorilor deveneau sculpturi vii alături de acelea de patrimoniu). Imagine scenică uimitoare, coregrafie, imaginație, corporalitate, ușurința de a lucra atât cu ansambluri, cât și în solouri ori duete delimitează un stil distinct care l-a impus. Body mechanic system și-a autointitulat sistemul estetic care încorporează în proporții variate anatomie, fizică, știința fotografică, narativitate scenică, totul exprimat prin mișcare, posturi, cu unul, doi performeri sau cu mulțimi care animă scena, o transformă într-un spațiu al iluziilor magice. Fluiditatea ideatică, surpriza sunt alte caracteristici ale lui Papaioannou. Care a așteptat pe lista Premiilor Europa din 2000!
Robert Wilson a prezentat un reenactment al lui Hamletmachine cu studenții italieni. Nu s-a mulțumit doar cu reluarea sub forma unui exercițiu de școală, a făcut adăugiri care demonstrează că, deși avangardist clasicizat, nu și-a pierdut nimic din prospețimea creativă.
FOTO: Ute Langkafel