Sub titlul Pororoca, după numele valului mareic ce se formează pe Amazon în sus, putând urca până la patru metri înălțime pe o distanță de 1.000 de kilometri (fenomen la care filmul nu face referire), Constantin Popescu ascunde procesul unei descompuneri – indiciu dat și de afișul filmului, în care portretul protagonistului Bogdan Dumitrache începe literalmente să se deșire, semn al unei iremediabile autodistrugeri.
La primul nivel e vorba despre un film de tristă actualitate: o fetiță care se află cu fratele și tatăl ei într-un parc din București dispare fără urmă. Popescu nu vrea ca filmul să fie poziționat într-o anumită zonă a socialului, așa că dă familiei o situație materială bună, neutră – apartament frumos într-un bloc cu terasă largă, mașină scumpă ș.a.m.d. În al doilea rând, Pororoca ar fi putut fi – și nu e – un thriller despre descoperirea fetiței și a făptașului, sau/ și despre răzbunare. Dar, deși tatăl începe o anchetă pe cont propriu (nu are încredere în eficiența poliției), ceea ce descoperă nu se confirmă neapărat ca real, deși ar putea fi. (În interviul pe care l-am realizat, regizorul nici nu confirmă, nici nu infirmă presupunerile eroului.)
Ce e atunci Pororoca? Povestea destrămării unei familii atinse de tragedie? Ar putea fi, dar regizorul a renunțat la mai multe scene care să descrie mai exact relația soțului (Bogdan Dumitrache) cu soția (Iulia Lumânare). Bașca o și expediază pe soție la părinți, taman când familia avea mai multă nevoie să fie unită. Din cele câteva scene împreună, înainte și după dispariția fetiței, n-am putea spune că relația cuplului e prea armonioasă. Tudor e bănuitor, crede că există un bărbat care îi face curte soției, deși el însuși e deschis flirtului, iar Cristina dintr-o dată își acuză soțul că i-a pierdut copilul și nu-l mai poate vedea în ochi. Dezinteresul mai mult sau mai puțin rațional pe care cineastul îl acordă Cristinei se datorează faptului că ea nu contează. Nici fetița dispărută nu contează mai mult decât acest bărbat confruntat cu o pierdere pe care nu o poate gestiona și cu sentimentul de vină & furie & neputință care crește în el ca un val mareic. Deci Pororoca nu e un film despre lipsa iubirii care afectează o întreagă societate și care e ceva ereditar, ca în Loveless, de Andrei Zviaghințev, film oarecum similar, realizat în același timp.
Bogdan Dumitrache se scufundă în personaj fără oxigen suplimentar
Nici soarta fetiței nu contează – mai e în viață?, ce s-a întâmplat cu ea?, unde ar putea fi? –, cât destrămarea interioară a părintelui. E ceva egoist aici, urmărit de cineast cu atenție meticuloasă, aproape obsesivă – dar nu empatică. O curiozitate rece, deși Bogdan Dumitrache se scufundă în personaj fără oxigen suplimentar și coboară odată cu el treptele spre haos. Faptul că a slăbit mai multe kilograme și că și-a lăsat părul & barba să crească sunt detalii lejere față de combustia internă pe care o acumulează și care are nevoie de o descărcare energetică. Acest catharsis necesita o acumulare pe care o dau scenele repetitive din parc sau de la poliție, ca și lenta rupere de real a eroului care de la un punct încolo devine obsedat nu de fetiță, ci de cel despre care crede că a răpit-o. Nu aceste scene impresionează, nici acumularea lor și nici finalul – am avut mereu impresia că reacțiile personajelor nu sunt exact ce ar fi trebuit să fie și că există o aritmie în relația autorului cu ele. Ce impresionează cel mai mult e scena dispariției din parc, o secvență extraordinară de o jumătate de oră filmată dintr-o bucată, în care toți timpii sunt calculați perfect astfel încât să te apuce angoasa în avans, dar la timp. Chiar dacă nu știi subiectul, simți că ceva urmează să se întâmple. Ca un romancier, Popescu înregistrează detaliile de ambianță cele mai fine și care ar putea oferi indicii cu anticipație.
Faptul că manipulează puțin spectatorul devine vizibil și pentru că secvența (foarte animată) e precedată de un cadru fix din parc, în care îl auzi pe Tudor vorbind, dar nu îl vezi, și ai timp să te gândești la Blow up-ul lui Antonioni (la care și Polițist, adjectiv trimitea) și la mai recentul Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives de Apichatpong Weerasethakul, cu monstrul cu ochi roșii care pândește din umbră (la care trimite gluma fetiței cu elefantul ascuns în cireș).
Mai mult, Pororoca intră structural și simbolic în aceeași paradigmă cu Polițist, adjectiv și mai ales cu Aurora, la care trimite în mod asumat. Ce era la Porumboiu și Puiu o demonstrație aproape matematică a unei ecuații cu rezultat știut aprioric, la Popescu e mai degrabă o imersiune într-o zonă de umbră, o explorare poate nu atât a vinii, cât a pierderii, a golului lăsat de ceva. Elefantul cu ochii roșii poate rămâne ascuns în cireș.