Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Eu voi fi ultima. Povestea captivităţii mele şi lupta mea împotriva Statului Islamic, de Nadia Murad și Jenna Krajeski, traducere de Irina-Marina Borţoi, care va apărea în curând la Editura Polirom.

– Fragment –

Câțiva luptători au început să dea roată camerei, cu niște saci mari în mâini, cerându-ne să le dăm telefoanele mobile, bijuteriile și banii. Cele mai multe femei au căutat în gențile pe care le făcuseră înainte să plece de acasă, aruncându-și lucrurile în sacii deschiși, îngrozite. Am ascuns ce am putut. Am văzut femei care își scoteau buletinele din genți și își dădeau jos cerceii de la urechi, înghesuind totul sub rochii și în sutiene. Altele le împingeau mai adânc în poșete când combatanții nu se uitau. Eram speriate, dar nu re­nunțam. Chiar dacă ne-ar fi dus la munte, bănuiam că ar fi vrut să ne jefuiască mai întâi și erau lucruri de care refuzam să ne despărțim.

Cu toate acestea, combatanții au umplut trei saci mari cu telefoanele și banii noștri, verighetele și ceasurile, buletinele de stat și cartelele pentru alimente. Chiar și copiii mici au fost perche­zi­ționați de obiec­te de valoare. Un luptător și-a îndreptat pușca spre o fetiță care purta cercei.

— Scoate-i și pune-i în sac, a ordonat el.

Când ea nu s-a mișcat, mama ei i-a șoptit:

— Dă-i cerceii domnului, ca să putem merge pe munte, iar fetița și-a scos cerceii din urechi și i-a pus în sacul deschis.

Mama mea a renunțat la verighetă, cel mai de preț lucru pe care îl avea.

Pe fereastră am văzut un bărbat la vreo treizeci de ani stând pe pământul uscat, rezemat de zidul grădinii, lângă un copac subțire și fragil. L-am recunoscut ca fiind din sat, desigur – recunoșteam pe toată lumea –, și știam că, la fel ca toți bărbații yazidiți, se mândrea cu vitejia lui și se considera un luptător. Nu părea cineva care se dădea bătut cu una, cu două. Dar, când s-a apropiat un combatant gesticulând spre încheietura mâinii lui, bărbatul nu a spus și nu a făcut nimic ca să reziste. Doar a întins mâna și s-a uitat în altă parte, în timp ce combatantul i-a smuls ceasul și l-a aruncat în sac, iar apoi a dat drumul mâinii omului, lăsând-o să cadă pe lângă el. În acea clipă am înțeles cât de periculos era ISIS. Ne aduseseră bărbații în punctul în care nu mai aveau nici o speranță.

— Dă-le bijuteriile, Nadia, mi-a ordonat încet mama.

Am găsit-o într-un colț cu alte rude de-ale noastre, care se agă­țau unele de altele, împietrite.

— Dacă se uită și le găsesc, sigur o să te omoare.

— Nu pot, am șoptit eu.

Țineam strâns geanta în care aveam obiectele de valoare ascunse în absorbante. Împinsesem până și pâinea pe fundul genții, îngrijorată că luptătorii mi-ar fi cerut să renunț la ea.

— Nadia! a încercat mama să mă certe, dar numai o clipă.

Nu voia să atragă atenția asupra noastră.

La parter, Ahmed Jasso era la telefon cu fratele său Naif, care încă se afla în spitalul din Istanbul cu soția sa. Mai târziu i-a spus lui Hezni totul despre aceste telefoane groaznice.

— Ne iau obiectele de valoare, i-a spus Ahmed fratelui său. Apoi au zis că ne duc la munte. Deja sunt camionete în fața porții.

— Poate, Ahmed, poate, a răspuns Naif.

Dacă aceasta e ultima noastră convorbire, s-a gândit el, să fie cât mai fericită. Dar, după ce a vorbit cu Ahmed, Naif a sunat un prieten arab dintr-un sat din apropiere.

— Dacă auzi împușcături, su­nă-mă, i-a spus el bărbatului, apoi a închis telefonul și a așteptat.

În cele din urmă, combatanții i-au cerut mukhtar-ului să le dea telefonul mobil. L-au întrebat apoi:

— Tu reprezinți satul. Ce ai hotărât? Vă convertiți?

Ahmed Jasso își petrecuse toată viața servind satul Kocho. Când era o dispută între săteni, el îi chema pe bărbați la jevat ca să o rezolve. Când apăreau tensiuni între noi și un sat vecin, Ahmed Jasso era responsabil să liniș­tească apele. Familia lui era mândria satului, iar noi aveam încredere în el. Acum era rugat să decidă soarta întregului sat.

— Duceți-ne la munte, a spus el.

Se crease agitație lângă geamurile deschise și mi-am făcut loc din nou până acolo. Afară, com­batanții le ordonaseră bărbaților să se urce în camionetele parcate lângă școală și îi împingeau la rând în mașini, înghesuind cât de mulți bărbați încăpeau în fiecare. Femeile șușoteau în timp ce priveau, speriate că, dacă ar fi ridicat vocea, un luptător ar fi închis fereastra, blocându-le vederea. Băieții, unii dintre ei de numai treisprezece ani, erau urcați în camionete împreună cu bărbații și cu toții păreau lipsiți de speranță.

Am cercetat camionetele și grădina, căutându-i pe frații mei. L-am văzut pe Massoud stând în a doua camionetă, privind drept în față împreună cu ceilalți bărbați și evitând să se uite în sus la fereastra aglomerată sau în spate, către sat. Avându-l pe geamănul lui, Saoud, în siguranță în Kurdistan, Massoud abia dacă ne adresase zece cuvinte pe durata asediului. Întotdeauna fusese cel mai stoic dintre frații mei. Îi plăceau liniștea și solitudinea, iar munca de mecanic i se potrivea. Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Massoud fusese ucis în timp ce încerca să fugă din Kocho cu familia lui și să se ducă la munte, dar Massoud nu a spus niciodată vreun cuvânt despre el sau Saoud sau oricare dintre ceilalți. Își petrecuse timpul cât am fost sub asediu uitându-se la reportaje de pe muntele Sinjar la televizor, ca noi toți, iar noaptea venea pe acoperiș ca să doarmă. Dar nu mânca, nu vorbea și, spre deosebire de Hezni și Khairy, care erau mereu emotivi, nu a plâns niciodată.

Apoi l-am văzut pe Elias, mergând încet în rândul care se îndrepta spre aceeași camionetă. Omul care ne fusese tuturor ca un tată după ce tatăl nostru murise părea complet înfrânt. M-am uitat la femeile din jurul meu și m-am liniștit când am văzut că la fereastră nu era și Kathrine; nu voiam să-l vadă așa pe tatăl său. Eu nu-mi puteam întoarce privirile. Totul din jurul meu se estompa – zgomotul femeilor care plângeau, pașii grei ai combatanților, soarele aspru de după-amiază, chiar și căldura păreau să dispară în timp ce priveam cum frații mei erau încărcați în camionete, Massoud în colț și Elias în spate. Apoi s-au închis ușile, iar camionetele au mers în spatele școlii. O clipă mai târziu am auzit împușcături.

M-am prăbușit lângă fereastră, în timp ce încăperea a izbucnit în țipete.

— I-au omorât! strigau femei­le, în timp ce combatanții zbierau la noi să tăcem.

Mama stătea acum pe podea, nemișcată și tăcută, iar eu am fugit la ea. Toată viața mea, de fiecare dată când am fost speriată, m-am dus la mama să mă liniștească.

— E totul bine, Nadia, îmi spunea ea, mângâindu-mă pe păr după ce aveam vreun coșmar sau dacă eram supărată după o ceartă cu vreunul dintre frații mei. O să fie bine.

CARTEA

Nadia Murad s-a născut şi a crescut în Kocho, un sat de fermieri şi păstori yazidiţi din nordul Irakului. Pe 15 august 2014, când Nadia avea doar 21 de ani, viaţa tihnită din satul natal a luat sfârşit odată ce acesta a fost ocupat de ISIS. Bărbaţii care au refuzat să se convertească la islam au fost executaţi, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune, iar Nadia, alături de celelalte tinere, a fost dusă la Mosul şi vândută ca sclavă. A fost ţinută în captivitate, bătută şi violată în repetate rânduri, până când, ca printr-o minune, a reuşit să evadeze, găsind adăpost în casa unei familii de musulmani sunniţi. Eu voi fi ultima este un apel la acţiune împotriva brutalităţii Statului Islamic, poves­tea celui care îşi doreşte să supravieţuiască şi o scrisoare de dragoste către o ţară pierdută, o comunitate fragilă şi o familie destrămată de război.