Ironia sortii, am descoperit tot in ziua de luni, 30 iulie, cind cei doi au murit. (Si tot in aceeasi zi s-a aflat ca murise cu o zi inainte si actorul francez Michel Serrault, iar cu o saptamina mai devreme actorul german Ulrich Muhe. Nu mai e o surpriza, dar nimeni nu isi explica: se pleaca in valuri.) Probabil ca toti sint acum impreuna.
Deci Bergman spunea despre Antonioni: „A facut doua capodopere, restul nu conteaza. Una este Blow-Up, pe care l-am vazut de multe ori, iar cealalta este Noaptea, iarasi un film minunat, desi asta se datoreaza mai ales lui Jeanne Moreau. In videoteca mea am si Strigatul, dar, Doamne, ce plictisitor e! Vreau sa spun, teribil de trist. Antonioni n-a inteles niciodata care-i spilul. S-a concentrat numai pe imagini, nereusind niciodata sa inteleaga ca filmul e o curgere fluida de imagini, o miscare. Desigur, filmele sale au momente briliante. Insa Aventura, de exemplu, nu-mi spune nimic. Nu-mi stirneste decit indiferenta. N-am inteles niciodata de ce Antonioni a fost atit de aclamat pentru acest film. Iar muza lui, Monica Vitti, mi s-a parut o actrita groaznica”.
Nu stiu in ce an a spus Ingmar Bergman aceste lucruri (oricum, in acelasi context i-a facut praf si pe Orson Welles, si pe Godard), dar in 2004 declara la televiziunea suedeza ca nici la filmele sale nu se mai poate uita pentru ca-l deprima.
Au schimbat felul de a face film
Probabil ca decesul celor doi mari regizori – vag asemanatori pentru lupa autoreflexiva pe care au pus-o peste cea de-a saptea arta – in aceeasi zi nu e intimplator si probabil ca deja ei au si inceput sa combata despre ce altceva decit despre film. Sa puna lucrurile la punct, desi, poate, cu cit un artist e mai sus cu atit mai subiective, mai radicale si mai bizare ii sint aprecierile, mai ales cele in legatura cu concurenta. Oricum, nici unul nu putea trai fara film. Antonioni spunea ca pentru el a face film e sinonim cu a trai, in vreme ce Bergman compara filmul cu o amanta (capricioasa si scumpa, normal), teatrul fiind sotia credincioasa care iarta tot. Aceasta coincidenta din 30 iulie cred ca pune un semn de punctuatie in istoria cinematografului pe care au marcat-o in ultimii 50 de ani ai secolului trecut.
Amindoi aveau in spate o mare experienta (Bergman avea 89 de ani, iar Antonioni 94), de viata si artistica, amindoi modificasera felul de a face film, amindoi impusesera un stil si facusera scoala. Chiar daca nu mai realizau filme de citiva ani, din pricina virstei (dar si a sanatatii; Antonioni a lucrat chiar si dupa atacul cerebral din 1985 care-i blocase capacitatea de a articula, a regizat in 1994 Dincolo de nori din scaunul cu rotile), cred ca disparitia lor fizica lasa cinematograful mai sarac in originalitate. Nu prea mai sint cineasti care sa fie in stare sa spuna ceva nou si care sa aiba stil.
„Cred ca din tot ce-am facut imi place un singur film, Lumina de iarna. Totul in el e exact cum am vrut, pina la ultima secunda.” – Ingmar Bergman
„Fac filme pentru spectatorul ideal care e fiecare regizor. N-as putea niciodata sa fac ceva impotriva gusturilor mele numai pentru a place publicului. Serios, nu pot s-o fac, desi altii pot. Si care public? Italian? American? Japonez? Francez? Britanic? Australian? Sint toti diferiti unii de altii.” – Michelangelo Antonioni