Filmul are 36 de minute, extrem de putine replici si nenumarate secvente in care schimbi ochelarii de cal ai virstei tale actuale cu ochelarii de soare pentru copii, cu tot cu lentilele lor de plastic roz sau albastru. Pascal (jucat chiar de fiul regizorului) gaseste intr-o dimineata, in drum spre scoala, un balon rosu agatat de un stilp, se catara, insfaca minunatia rosie si isi continua drumul. In tramvai n-are insa voie sa urce cu un asemenea camarad, asa ca fuge pe strazi pina la scoala. Cam asta e, de fapt, tot filmul: un copil se plimba cu un balon rosu prin Paris.
Dar sa vedeti ce nebunie, pustiul reuseste sa imblinzeasca lighioana si, ca si cum i-ar sopti ceva important la ureche, ii povesteste cum trebuie sa se poarte, pina la ce fereastra sa urce sau dupa ce colt de strada sa astepte. Sint atit de prieteni, incit, atunci cind se porneste ploaia, Pascal isi adaposteste balonul sub umbrelele trecatorilor, mergind alaturi de ei o bucata de drum. Si, daca ma credeti sau nu, balonul rosu isi intoarce la un moment dat capul dupa o baloneasa albastra si ovala, tinuta in mina de o fetita. Nici o poveste de dragoste insa, om fi noi la Paris, dar Pascal e inca prea mic pentru asa ceva (la fel si balonul). In loc de dragoste, invidia pustanilor din cartierul baietelului, care vor sa puna mina pe pretiosul obiect. Ceea ce si reusesc pina la urma, tragind cu prastia in el, ca sa-l doboare.
Balonul rosu moare incet, emotionant, ca si cum si-ar da duhul personajul bun dintr-un film cu gangsteri, pielea rosie i se increteste si el se face din ce in ce mai mic, pina cind un picior de inamic ii da lovitura fatala. Acesta nu este insa sfirsitul – spun doar ca el e fantastic, bucurindu-se de participarea baloanelor tuturor copiilor din Paris. Baloane rosii, verzi, albastre, baloane de felul carora presupun ca n-ati mai umflat vreunul de un car de ani.