Cine mai poate lua în seamă un program de guvernare, mai ales când vine vorba de capitolul cultură, mereu lăsat la coada intereselor aproape oricărui guvern din ultimele trei decenii? Am primit o serie de reacții de la mai mulți oameni de cultură, atunci când le-am explicat că „Suplimentul“ vrea să analizeze ceea ce promite guvernul Dăncilă în documentul de 278 de pagini pe baza căruia își va desfășura activitatea.
Opinia publică și mass-media s-au concentrat mai ales pe capitolele evidente, cum ar fi justiția sau revoluțiile fiscale, dar au fost ignorate cele doar opt pagini din documentul de căpătâi al noului cabinet care vizează cultura.
Simplă schimbare de an
Reticența experților din domeniu vine mai ales ca urmare a faptului că programul de guvernare aprobat anul acesta este copiat aproape la virgulă după cel al cabinetelor Grindeanu și Tudose, pentru că mai nimic din ce a promis PSD nu s-a întâmplat.
Mai mult, pentru nici una dintre cele 21 de promisiuni din documentul cu care pornește la drum premierul Viorica Dăncilă nu există un termen limită în care să fie puse în practică. Ni se spune că partidul și guvernul știu ce trebuie făcut, dar nu și când.
Prin comparație, executivul arată mai multă grijă pentru alte domenii. De exemplu, ne comunică că „începând cu 1 ianuarie 2019 numărul taxelor, tarifelor și comisioanelor (cu aplicare generală) în România nu va fi mai mare de 50“.
Desigur, această frază nu înseamnă nimic. Pentru a avea un punct de reper, să vedem ce era anterior: programul de guvernare al cabinetului Tudose menționa reducerea TVA la 18% de la 1 ianuarie 2018. Ce ne promite acum Viorica Dăncilă: „Guvernul va propune modificarea cotei TVA de la 19% la 18%, începând cu 1 ianuarie 2019“. S-a schimbat doar anul și gata, problema a fost rezolvată. Pentru că pot.
Consultarea publică, dezvoltată prin desființare
Unele dintre punctele trecute în programul de guvernare 2018-2020 sunt necesare sau cel puțin de bun-simț. Printre acestea se numără: promisiunea demarării unui program de susținere a investițiilor în infrastructura culturală, investiții în cetățile dacice, majoritatea aflate în stare de degradare, digitizarea patrimoniului cultural, continuarea programului „Limes“.
Dar cele mai multe au puține legături cu realitatea din teren și arată mai degrabă ca o compunere frumoasă a unui elev leneș.
Astfel, chiar de la punctul 1, documentul vorbește despre dezvoltarea unui mecanism consultativ în domeniul culturii: „Guvernul susține crearea unui cadru consultativ între instituția publică (Ministerul Culturii) și uniunile de creatori, respectiv organizațiile profesionale ale experților în cultură, Academia Română, marile universități, care să ofere expertiza necesară configurării politicilor publice în domeniu“.
Experții din Ministerul Culturii cu care am discutat ne-au explicat însă că un asemenea mecanism există deja, prin legea transparenței decizionale, care prevede, printre altele, o procedură clar de consultare publică. „În ultimă instanță, nu îți trebuie mecanism juridic să chemi la tine lumea, să te consulți“, a precizat o sursă din instituție care a dorit să rămână anonimă.
Pe de altă parte, Guvernul Dăncilă tocmai a desființat Ministerul Consultării Publice și Dialogului Social, menționând că atribuțiile sale vor fi preluate de „alte structuri guvernamentale“. Ministerul fusese creat în 2015 de guvernul Cioloș, iar scopul său principal era tocmai asigurarea unui mai bun mecanism de consultare publică. „Ne-ar interesa să îmbunătățim practicile de lucru la nivelul ministerelor și să dăm o altă viziune legată de cum anume se pot integra opiniile societății civile în procesul decizional“, declara în urmă cu doi ani ministrul Violeta Alexandru.
Analiza unui eșec
Programul de guvernare mai promite „lansarea unui program de analiză a investițiilor strict necesare în infrastructura culturală“. „Primul după 1989, dacă nu chiar după 1948, program care este absolut urgent, întrucât starea infrastructurii culturii române — muzee, teatre, biblioteci, săli de spectacole, galerii, sedii ale uniunilor de creație — este absolut deplorabilă“, se arată în document.
„Adică din incompetență dăm cu piciorul banilor europeni pentru restaurare, dar acum analizăm care sunt necesitățile. În plus, bibliotecile, cu excepția Bibliotecii Naționale a României, nu sunt în subordinea Ministerului Culturii, ci a autorităților locale sau a Ministerului Educației. De asemenea, doar muzeele naționale sunt în subordinea Ministerul Culturii“, a precizat expertul din instituție pe care l-am consultat.
Republicarea marilor clasici, un demers greșit
Un punct controversat din programul de guvernare, susținut și de guvernele Grindeanu și Tudose, privește „publicarea edițiilor naționale a marilor clasici“. PSD a ajuns la concluzia că elevii nu mai citesc pentru că lipsesc „ediții critice și infrastructura de difuzare a literaturii române“. Prin urmare, se afirmă – cel puțin teoretic – că „sub supravegherea Ministerului Culturii, în parteneriat cu Ministerul Educației, editurile reprezentative și Uniunea Scriitorilor, vor fi publicate ediții naționale de răspândire a marilor clasici, dublate de campanii în favoarea lecturii, și vor fi căutate soluțiile tehnice necesare pentru rezolvarea problemei difuzării literaturii române pe întreg teritoriul național“.
Reacția experților este categorică. „Să spui că elevii nu citesc din lipsa edițiilor critice e incultură crasă și lipsă de realism. Ediția critică e un instrument pentru experți. De exemplu, ediția Perpessicius a operelor complete ale lui Eminescu, care pune în paralel versiunile fiecărei poezii, le compară și le analizează geneza, nu e pentru școlari“, ne-a explicat sursa citată.
De asemenea, acest punct ridică și probleme legale, pentru că finanțarea din fonduri publice a editării de carte de către Ministerul Culturii și Identității Naționale se face exclusiv prin concurs de proiecte editoriale, derulat anual prin Administrația Fondului Cultural Național. Iar deocamdată nu există un asemenea proiect editorial.
În fine, în ceea ce privește difuzarea unor astfel de cărți, mai multe voci din domeniu au cerut, într-adevăr, o analiză completă, inclusiv prin consultarea asociațiilor de difuzori de carte, pentru a identifica problemele în rețeaua de difuzare la nivel național și a propune soluții care să poată fi aplicate.
Digitizarea patrimoniului cultural, în așteptare de un deceniu
Programul de guvernare promite, și în 2018, „digitizarea patrimoniului cultural pentru sprijinirea accesului publicului și atragerea unui nou public, precum și sprijinirea industriilor creative pentru folosirea avantajelor oferite de piața unică digitală“.
Doar că această digitizare este un proiect care stagnează de un deceniu. Ideea a apărut prima dată în 2008, la nivel european.
„Biblioteca digitală europeană, europeana.eu, este o bibliotecă, dar și un muzeu și o arhivă virtuală, și a apărut ca o reacție «patriotică» europeană la un proiect american. Când s-a lansat platforma Google Books, mai mulți lideri din instituțiile culturale europene s-au temut că aceasta va fi o manifestare a «imperialismului» american, în plan cultural, și au decis că este necesară o reacție prin crearea unei biblioteci digitale în Europa. (…) În 2008 s-a realizat un proiect pilot, care apoi s-a generalizat, astfel încât Europeana este impresionantă acum: are 44 milioane de intrări“, explica, în 2015, pentru revista „La Punkt“, Dan Matei, fost director al Institutului Național al Patrimoniului, instituție care este agregator național pentru România în proiectul Bibliotecii Digitale Europene.
Unele progrese au fost făcute în 2014, când s-a conturat proiectul Biblioteci Digitale a României, ce a intrat în Agenda Digitală pentru România 2020. „Institutul Național al Patrimoniului a propus acest proiect ca parte a Agendei Digitale pentru România. El a fost inclus în Programul Operațional Competitivitate“, preciza Dan Matei, pentru blogul Culturalia. De atunci, însă, nu s-a mai întâmplat nimic, iar abia anul acesta există speranțe că finanțarea va fi în sfârșit pornită.
Oltița Cîntec, critic teatral: „Lipsește componenta esențială: „«cum facem?»“
Capitolul Cultură e, din nou, formulat la timpul viitor, ceea ce, pe lângă faptul că măsurile enumerate necesită mult mai mult timp decât cei trei ani ipotetici ai actualului guvern, le face să pară nerealiste. În această etapă, programul trebuia să includă elemente concrete, precise, cu termene. Deși atinge multe puncte nevralgice ale culturii române (absența opțiunilor artistice în mediul rural și orașele mici, nevoia unor investiții urgente, sprijinirea independenților și a debutanților etc.), o face la un nivel teoretic, care sună bine, dar nu convinge în planul practicii întrucât îi lipsește componenta esențială: „cum facem?“.
Îi lipsește pragmatismul, preferând registrul ambiguu prin expresii precum „să satisfacă de o manieră rezonabilă necesitățile domeniului“, „valorificare intensivă și extensivă a patrimoniului cultural“ etc. Se pomenește despre majorarea cu 50 la sută în fiecare an a bugetului pentru investiții culturale, despre „demararea construcției/ modernizării a șase obiective majore în anul Centenar“, pe care le și enumeră, omițând că procedurile sunt atât de complicate, iar birocrația atât de stufoasă, încât 11 luni, câte au mai rămas din 2018, nu sunt deloc suficiente.
În privința Centenarului, retorica festivistă și o listă cu câteva manifestări previzibile arată că nu vor rămâne în urmă decât o serie de statui, simpozioane, expoziții de fotografii și documente, albume, care nu sensibilizează în nici un fel omul obișnuit. Lipsesc firescul, inovativul, creativitatea care să scuture praful desuetudinii și să demonstreze o perspectivă de secol XXI în abordarea acestui eveniment esențial din istoria noastră.
Am descoperit că vom avea o „autostradă culturală“, dacă din acelea reale, din asfalt, cu mai multe benzi pe sens încă nu avem la 100 de ani de Românie modernă! Autostrada aceasta ficțională va lega București, Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți și alte orașe implicate istoric. „Autostrada ar trebui (nu înțeleg rostul acestui condițional!) să genereze activități nemijlocite de cultură vie (autorii nu cunosc înțelesul noțiunii cultură vie): expoziții istorice și artistice, simpozioane științifice, festivaluri, concerte de muzică clasică și populară, ateliere de creație artistică pentru tineri.“
Atenție acordată revistelor istorice, metamorfozarea unui muzeu într-un centru de cercetare și altele asemenea își propun să „coboare istoria în societatea românească. Numai astfel vom putea să o transformăm într-un instrument activ de conștientizare civică, de implicare a unei societăți care, deocamdată, rămâne relativ inertă la marile provocări care-i stau în față“. Conștientizarea civică e un proces îndelungat, complex, care nu se realizează prin forme culturale generate de o gândire celebratorie.
Ion Bogdan Lefter, profesor universitar și critic literar: „Un nou ministru pentru același program cultural“
Nimic nou sau aproape nimic nou în capitolul despre Cultură. Culte. Minorități al Programului de guvernare votat pe 29 ianuarie 2018 în Parlament. Al treilea prim-ministru, a treia formulă de cabinet, a treia versiune a strategiei executivului, dar textul e același, cu minuscule tăieturi și adaosuri.
Și anume:
Dispare fostul punct 8 din ianuarie și din iunie 2017, care anunța „Continuarea și finalizarea celor două mari proiecte care presupun construirea unei săli moderne de concerte și a unui centru cultural multifuncțional (parte a proiectului «Cartierul Justiției») în municipiul București“.
„Pregătirea participării României ca invitat de onoare al Târgului Internațional de Carte de la Leipzig“ se transformă în „Participarea…“, fără „pregătire“, căci între timp bate la ușă (are loc în martie), și fără să mai fie reluată mențiunea privitoare la „alocarea fondurilor necesare pentru ca în anul centenarului Marii Uniri literatura română să fie promovată la nivelul valorii pe care o aduce spațiului european“ (s-or fi „alocat“ deja?!).
Foarte semnificativ, din secțiunea consacrată „pregătirii Centenarului Marii Uniri“ e eliminată constituirea unui „comitet de organizare apolitic, pus sub autoritatea unor personalități culturale, care să gestioneze independent planificarea și desfășurarea tuturor proiectelor“. Rezultă că, dacă nu va mai fi „neutră“, organizarea se… „pesedizează“! Centenar politizat?!
Iar din secțiunea despre Culte dispare „Alocarea anuală a cel puțin 0,1% din PIB pentru toate cultele din România, proporțional cu reprezentarea acestora în cadrul societății românești“. Nemaifiind asumată, cifra poate fi deci lejer încălcată, fie prin diminuare, fie prin suprafinanțare – de pildă pentru finalizarea ultrahipertrofiatei Catedrale a Mântuirii Neamului.
E reformulat un aliniat despre investițiile în clădiri ale unor mari instituții culturale, unde erau menționate înainte doar Muzeul Național de Istorie a României și Opera din Cluj, lista fiind acum extinsă la „șase obiective majore în anul Centenar: Muzeul Național de Artă – București, Muzeul Național de Istorie – București, Opera din Cluj, Iași și Craiova, Sala Polivalentă minim 15.000 locuri“ (cu apariția unui dezacord – corect: „Operele“!). „Sala Polivalentă“ ar putea fi amintitul „centru cultural multifuncțional“, dar „sala modernă de concerte“ nu mai e recuperată, deși organizatorii Festivalului „Enescu“ îi tot reclamă necesitatea.
Greșeli de limbă și în programul de guvernare
De admirat, în toată splendoarea lui, dezacordul plimbat dintr-un program într-altul: „Guvernul susține publicarea edițiilor naționale a marilor clasici” (fostul punct 14 din ianuarie și iunie 2017, devenit acum – ghinion! – 13).
Restul textului, care are în total 12 pagini (în formula afișată pe site-ul guvernului), e neschimbat. Dincolo de frazarea birocratică, în limbajul de lemn al instituțiilor statului, intențiile sunt nobile, însă te întrebi de ce, după un an de guvernare, nu s-au tradus deja în practică, măcar cele mai puțin grandioase, cum ar fi următoarele: „Înființarea unui punct național de contact, la Ministerul Culturii, pentru actorii implicați în dezvoltarea de proiecte și parteneriate culturale interne și internaționale“; sau: „transformarea Muzeului Unirii din Alba Iulia într-un Centru Național de Cercetare a Marii Uniri, cu două componente: a) muzeală, și b) de cercetare științifică pluridisciplinară a acestui eveniment istoric“. Se puteau face prin decizii administrative simple și rapide.
Autostrada Centenarului
Din intențiile legate de Centenar, mai remarc o metaforă năstrușnică (de unde – probabil – și ghilimele din Programul de guvernare): urmează să prindă contur „o «autostradă» culturală, care să lege, prin manifestări înrudite, capitalele Marii Uniri (București, Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți). De această autostradă vor fi legate și alte localități românești (Timișoara, Lugoj, Blaj, Arad, Sibiu, Iași, Craiova, Constanța), al căror rol istoric în pregătirea și desfășurarea actului de la 1 Decembrie 1918 este cunoscut“.
E vorba, desigur, despre un circuit cultural pe harta patriei, căci autostrăzile nu leagă localitățile, ci dimpotrivă, le ocolesc pentru a permite rulajul în viteză mare pe distanțe lungi! Cu ori fără circuit, se vor organiza peste tot – au și început, de altfel – acțiuni festive, așa încât… „autostradă“?!
Rămâne speranța că noul ministru al Culturii va asigura o bună funcționare a domeniului. Performanța sa, foarte dinamică, la direcția Teatrului Metropolis e un antecedent promițător. Depinde și de bugetul pe care-l va avea și de cât timp va dispune – mai mult sau mai puțin decât cele șase-șapte luni ale recentei reguli de guvernare PSD-ALDE?