Cronică de carte  -  Alina Purcaru  -  

Povești care îți declanșează reacții fizice, scenarii cortazariene îmbibate de o violență nouă, care electrizează lectura și obligă la reacție și re­flec­ție, stranietate desprinsă din haloul unei întregi tradiții a povestirii horror, de la Edgar Allan Poe la Stephen King – toate sunt propuse cititorului în volumul de proze al Marianei Enríquez, Ce-am pierdut în foc.

Deși lasă la vedere o mulțime de repere din care își trage energie, cartea nu este, în nici un caz, o ipostaziere epigonică a unui gen care s-a menținut popular de-a lungul secolelor. Nimic mai străin de miza Marianei Enríquez, scriitoare pentru care mizele istorice, politice și sociale vibrează mereu, fie și în cea mai bizară și mai fantastă ficțiune. Prozele ei plasează, în carnația unor ficțiuni ce suspendă convenția realului, ipostazieri problematice ale unei lumi pe care o cunoaște în amănunt, mai ales că Mariana Enríquez are privirea de jurnalistă cu studii, atentă la atrocitățile realului.

Crime, violență instituționa­lizată, abuzuri ale poliției, torturi din rațiuni politice, abuzuri asupra femeilor și copiilor, sacrificiile de sânge în ritualuri de protecție pentru traficanți de droguri sunt printre temele cele mai dure de care scriitoarea argentiniană se apropie, metamorfozându-le apoi cu mijloacele oferite de resorturile povestirii fantastice. Vorbește ea însăși, în interviuri, despre acest mijloc de lucru, în care inspirația e declanșată de un eveniment violent din prezent, abordat cu pârghiile ficționale pe care istoria și resursele literaturii fantastice i le lasă la îndemână, pentru a deschide spații de reflecție. Exemplul pe care îl detaliază într-un interviu pentru site-ul Electric literature, de pildă, este al povestirii „În ape negre“ , care a avut ca punct de pornire un eveniment real: moartea unui adolescent, abuzat și omorât de polițiști, aruncat apoi într-un râu poluat din Buenos Aires, Riachuelo. Decesul adolescentului, urmat de o inves­tigație condusă de o procuroare curajoasă, provoacă o irupție a unor episoade iraționale, destabilizatoare și violente, adevărate manifestări ale unor forțe care depășesc înțelegerea.

Scenarii pe cât de bizare, pe atât de subversive

Răul invaziv, ca manifestare terifiantă, supranaturală, izbucnirea unor forțe stranii, incontrolabile în cel mai prozaic cotidian, au în prozele Marianei Enríquez valen­țe compensatorii, de justiție disperată, într-o lume în care abuzurile puterii, sărăcia și violența au devenit pandemice. Este ca și cum peste toată cruzimea emanată de o putere malignă, de neclintit, se simte plutind o substanță stranie, imposibil de încapsulat, ca o um­bră care caută răzbunare și care răstoarnă ordinea lucrurilor. Este un duh hrănit de violența din jur, umbră jungiană subînțeleasă, care poate să spulbere totul. Iar acest duh e lăsat să bântuie în cotidianul sordid și brutal al suburbiilor din Buenos Aires tocmai de forța eliberatoare pe care o posedă povestirile cu aer gotic și irupții ale fantasticului.

Terenul pe care își distribuie scenariile, pe cât de bizare, pe atât de subversive, se întinde din zonele rău famate ale Buenos Airesului, marcate de încăierări între dealeri și până în pampasul în care un grup de protestatare ajung să-și dea foc, sătule de flagelul violențelor pe care lumea în care trăiesc le rezervă femeilor din momentul în care s-au născut. „Bărbații dau foc femeilor, fetițo. Dintotdeauna. Dar acum ne dăm singure. Dar nu ca să mu­rim: ca să le arătăm cicatricile.“ Citatul este din ultima povestire din volum, cea care dă și titlul cărții, o parabolă teribilă despre oprimare și mutilare, efecte atro­ce ale violen­ței asupra femeilor, din care femeile însele ajung să facă mijloace de luptă cu ceea ce le limitează viețile.

Este o povestire de o forță rarisimă, care vorbește cu violen­ță despre violența pe care femeile au îndurat-o și o îndură, despre violența din spatele frumuseții și despre oroare, ca oglindă pentru abuz.

Aduce la suprafață entități toxice care locuiesc în valorile brutale ale lumii

„Ce-am pierdut în foc“ nu este însă singura povestire din volum care cercetează experiența traumatică a mutilării și mai ales a automutilării. Tema apare într-o altă povestire, „Sfârșit de an șco­lar“, care conservă un simbolism difuz, destructurant, care ține de contagiunea violenței. Aici protagoniste sunt niște eleve șo­cate de gesturile unei colege, Marcela, care se automutilează sub ochii lor. Marcela ajunge să i se confeseze naratoarei povestirii și să-i vorbească despre o vedenie, un bărbat pitic, îmbrăcat în rochie de comuniune, care o împinge să-și facă rău. Cum era de așteptat, răul căruia Marcela îi cedează fără încetare va căuta un alt trup de fată tânără pe care să-l chinuiască și să-l controleze.

Mariana Enríquez dă astfel corp unor pulsiuni violente care sunt ale însăși lumii pe care o descrie, aduce la suprafață entități toxice care locuiesc în chiar valorile brutale ale acelei lumi, ostile fetelor, trupurilor și dorințelor lor. Răul pe care ajung să și-l facă e răul emanat, de fapt, de o lume care le e potrivnică și ale cărei norme rănesc. E un rău internalizat, în cele din urmă, și ipostaziat aici (dar nu numai aici) în apariții destabilizatoare.

Ce-am pierdut în foc etalea­ză, de fapt, o pleiadă de personaje feminine refractare norme­lor, care trăiesc și acționează încercând să își articuleze și să își urmeze propriile reguli, mai ales într-o lume în care regulile sunt făcute și impuse de bărbați. Cruzimea din jur și violența le modifică însă și le contaminează, iar propriile alegeri ajung să fie inevitabil marcate de duritatea și de nedreptatea lumii în care cresc. Sunt femei sau tinere fete care își descoperă fie propria furie, cruzimea și impulsurile teritoriale, de sălbăticiuni în derivă, fie un adevăr esențial despre sine, care vulnerabilizează. Primul caz apare ipostaziat în povestirea „Anii toxici“, când un grup de prietene îl atacă pe iubitul intruziv al unei alte membre a grupului. Al doilea, în „Hostería“, când Felicia, o adolescentă, își descoperă homosexualitatea, dar și teroarea de a fi trădată de propria soră și expusă unor priviri ostile.

Volumul Marianei Enríquez creează așadar, în aceste povestiri dure și tenebroase, spațiu pentru indeterminare, teritoriu pe care date necunoscute sunt eliberate să spulbere, să complice sau să răstoarne regulile jocului, așa cum îl știm. Nimic nu e decis, dar tensiunea care hrănește fiecare povestire, derivată din forța a tot ceea ce nu e numit, așază totul sub potențialitatea unei explozii iminente.