Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Capătul drumului, de Liliana Corobca, care va apărea în curând în colecția „Fiction LTD.“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

La Gara Mică din Cernăuți ne aștepta trenul cu foarte multă lu­me adunată din satele româ­nești din județul Cernăuți și din ținutul Herței. Județul Cernăuți avea trei orașe, Cernăuți, Cozmeni, Sadagura, o comună suburbană – Horecea – și 61 de comune rurale, compuse din 93 de sate, toate cedate, atunci, în 1940. O parte a bucovinenilor din acest județ au fost învagonați în Sadagura. Toate familiile ridicate din Cotul Ostriței au fost urcate în căruțe și duse la primăria din Mahala. Apoi, încăr­cați în camioane, au fost trans­portați la Sadagura, acolo fiind separați de familii bărbații. După ce au adunat lume peste lume din întreaga Bucovină, la Cernăuți a fost format un eșalon de nu i se mai vedea capătul.

La 15 iunie, eram în gară și încă nu ne dăduseră apă. Unii erau de două zile în tren. Plângeau cei mai mici și cereau fie mâncare, fie apă. La gratiile vagoanelor erau numai copii, care cereau mereu apă când vedeau câte un milițian. Atunci au venit niște soldați și au descuiat vagoanele, dând drumul câte unui om cu o căldare, din fiecare vagon, să aducă apă. Am mai stat ceva în Gara Mică din Cernăuți, apoi trenul nostru a luat-o spre răsărit. Lumea se uita cu jale la noi și ne făcea semne prietenești cu mâna. La ieșirea din Cernăuți s-a oprit trenul, pentru că se repara calea ferată și trebuia să treacă foarte încet. Atunci am văzut un grup de femei care plângeau, făcându-ne semne și spunându-ne: „Dumnezeu să vă ajute!“. Tot de la ele am aflat că mai trecuse un tren din Cernăuți și că oamenii fuseseră adunați de pe stradă cu camionul și duși la gară, spre deportare…

***

Vai nouă, care bogați am fost, trai îndestulat am avut, în case mari și frumoase am trăit, copiii noștri rumeni și voioși fiind, iar acum pribegi, ai nimănui suntem, flămânzi și murdari în trenul vrăj­maș și întunecos! Doamne, nu ne părăsi în clipa asta grea, căci mai mult decât Iov cercați suntem! Pentru că el, deși lipsit de avere, ședea în gunoiul său, iar noi în țări străine duși suntem și nu știm unde ne vom rezema frunțile și unde ne vom hodini trupurile. El avea prieteni de aceeași limbă cu el, care-i purtau de grijă, îl îmbărbătau, pe când nouă copiii și părinții ne mor de foame în vagoane de vite, iar soldații ne arată armele lor și în limbi străine ne grăiesc, nimica nu înțelegem. Iov, deși bolnav și plin de răni, pe scum­pa lui soție o putea vedea, iară ai noștri soți, o, Doamne, despărțiți au fost de soțiile și copiii lor, urcați în vagoane separate și zăvorâți departe de noi fost-au, nicio veste de la ei nu avem, nici să știm de mai viețuiesc ori nu, smulși au fost cu sila din sânul familiei. Și așa, stingheri și singuri, ne lăsăm duși de trenul acesta în călătoria fără sfârșit, ca trestiile bătute de vânt ne clătinăm de viforul necazurilor și al necunoștinței pentru ziua de mâine…

Vagoanele aveau o singură ferestruică, dar și aceea era zăbrelită. Am avut noroc că am urcat ultimii și am rămas lângă ușă. De dormit, dormeam pe podele, că era în toiul verii și nu mai puteam de zăpușeală, aveam cam toți câte un țolișor, câte un covoraș. Mâncare ni se dădea cam o dată la două-trei zile, o bucățică de pâine cleioasă și neagră ca pământul, un pește sărat sau cașă, adică un terci din cereale, mai primeam uneori. Când am gustat prima oară mâncarea ceea, am strâmbat cu toții din nas, noi copiii, obiș­nuiți cu pâinea noastră dulce și puhavă, a doua oară, peste alte trei zile, am mâncat, deși nu ne plăcea. Iar a treia oară ni s-a părut bună. Dar până să ajungem să mâncăm iar pâine de la noi din Bucovina, cum spune cântecul, a fost cale lungă și apă multă a curs pe Irtîș, Obi, Lena și Volga: „Foaie verde și-un lipan, poate-om mai trăi un an și, acasă când ne-om duce, ne-a da mama lapte dulce și pâinică rumeoară, nu ca asta de amară“. Când proviziile noastre erau pe sfârșite, pita primită ni se părea mare bunătate, iar gustul pâinii noastre bucovinene îl uitaserăm.

Nu era nici un copil foarte mic, de țâță, la noi în vagon. Slavă Domnului! Mare chin pentru pruncul speriat, însetat, flămând, nespălat, sortit pieirii din cauza condițiilor din tren, dar și pentru cei de alături, neputincioși să-l ajute. Mare chin să ai alături o mamă căreia îi moare copilul și ea nu poa­te face nimic. După toate umi­lințele la care bieții oameni erau su­puși, trebuiau să mai asiste și la suferințele altora. Să urmărească cum se sting cei din jur, mai slabi. Când trenul staționa pe linii moar­te și era liniște în jur, că ne lăsau pe câmpuri, departe de așezări omenești, auzeam plânsetul copiilor din vagoanele vecine. Acel plânset ne chinuia și ne îngrozea pe noi, cei de alături, și nu vreau să-mi închipui cum era să fii acolo, în vagon cu ei. Apoi plânsul era tot mai stins, tot mai ușor, până nu l-am mai auzit deloc.

În tren, lângă mine, s-a nimerit o fată cam de vârsta mea, cu bunica. Noi două și ele două, Je­nea cu bunica ei Anghelina, eu cu mama mea Aspazia, deși eram din sate diferite și nu ne știam dinainte, ne-am împrietenit în tren și ne țineam împreună ca două surori. Jenica era cea mai mare în familie, iar eu, cea mai mică. Ma­ma ei fusese ridicată înainte, cu toți frații mai mici și cu tatăl lor. Ea era atunci la bunica, pe care o mai vizita din când în când, mai dădea o mână de ajutor la gospodărie, îi mai ducea de mâncare. Jenea era tristă și foarte serioasă, nu era greu de ghicit la ce se gândea, iar mie îmi plăcea s-o înveselesc. Nu-mi povestise de la început cum scăpase de prima invazie a antihriștilor, cum i-a văzut pe toți ai ei urcați în căruță, cum și-a urmărit familia până la gară, iar ea a scăpat, pentru că ma­ma o trimisese cu niște sarmale calde la bunica, iar ultimul ei frate nu era încă înregistrat la primărie, atât de mic era. Soldații au numărat: mama, tata, trei copii, așa era și pe lista lor, deci i-au prins pe toți, i-au luat ca din oală și pe copilul cel mare nu l-au mai căutat. Acela, oficial, nici nu exista. Iar cel de câteva săptămâni va fi murit printre primii în tren, că cei foarte mici nu rezistau. Prezen­ța ei acolo nu l-ar fi salvat pe copilul de țâță, dar cred că ar fi vrut să fie alături de părinți și frați. Le ducea dorul. Cu Jenica am împărțit eu toate bucuriile și toate chinurile acelei călătorii și numai ei i-am șoptit secretul meu cel mare despre comoara zidită în fântână.

Cufărul nostru cu două roți, mare noroc am avut de el, putea servi și drept ladă de zestre, poate chiar asta fusese menirea lui, mai ales că sora mai mare se măritase și îl lăsase pentru mine. Aș fi încăput și eu în el, după ce s-a mai go­lit de bunătățile luate de mama pentru drum. Avea capac cu încuietoare. Tare bine ne-a mai prins! Apoi țineam acolo și motanul. De mâncat, nu prea mânca, dar, de crescut, creștea și nu mai încăpea în cutia de încălțăminte în care-l primisem. Tare mă temeam să nu mi-l fure cineva din vagon.

CARTEA

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrâni. O strănepoată primeşte misiu­nea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată când octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, când a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere.