Note de călătorie  -  Desiree Halaseh  -  

Cineva m-a întrebat de ce nu am trăit măcar o lună în cartierele periculoase din India. De ce nu m-am trezit în statul Rakhine în conflictele dintre diferitele grupuri etnice sau de ce nu aprofundez situația călugărilor budiști și traumele lor. Am încercat să-i răspund.

În ultimii șapte ani am avut ocazia de a mă afla pe teritorii instabile politic, social, de a-mi vedea viața trecându-mi prin fața ochilor în timpul unui protest civil armat în Togo. A fost un moment de cotitură, de a alege, de a pune sub semnul întrebării motivele pentru care călătoresc și conse­cințele ce derivă de aici.

După șapte ani de văzut și experimentat cât se poate de intim boala, sărăcia, conflictele mele, ale Africii, Asiei sau României și am decis să aleg altceva. Fug? De­sigur. Nimic nu poate fi mai concret și solid decât acest fapt. Dar în toată această fugă îmi îndrept privirea către ceea ce mă vindecă, mă bucură și îmi creează spațiu pentru o lume a mea. Fie că e un vârf de munte, o baltă în mijlocul unui câmp de chili, o femeie frumoasă care toacă ghimbir într-un mojar gigantic cu un copil agățat în spate, gângurind a bine, fie că e o grădină tropicală cu bananieri strălucind sub roua orei șapte dimineața ș.a.m.d.

Ceea ce ai în jur e tot ce conții. Eu sunt la un loc suma neputinței românești, lipsa de direcție a gene­ra­ției mele, dar și seninătatea indianului care trăiește de pe o zi pe alta.

Vorbeam despre Burma. Myanmarul de azi (o denumire controversată, adoptată în 1989 de către guvernul militar). Așa. Am ajuns în Yangon cu o zi înainte de Crăciun, și nu întâmplător. Cum niciodată nu am fost un fan adevărat al comerțului cu instalații multicolore, păduri artificiale de brazi crescuți prematur în curtea de beton a vreunui magazin de amenajări pentru casa ta și grădina nu știu cui, această descindere era absolut tot ce-mi doream în mijlocul iernii din România (acum văd în bord –16 grade Celsius, nu, mulțumesc mult).

O zi ideală – în care nu pierzi vremea uitându-te la vechile clădiri coloniale și dărăpănate printre care își făcea drum Orwell, iar astăzi își fac vânzătorii indieni de samosa sau robele budiste vișinii și călugării care le poartă relaxați cu câte un smartphone pironit între palmele împreunate nu a rugăciune, ci a selfie – e una organizată după cum urmează:

În Yangon nu se mănâncă la restaurant

La primele ore ale dimineții, să zicem un 7-8 (n-am pretenții) îndreaptă-ți pașii pe strada Pansodan către gară, spre platforma 6/7 de unde iei circularul. După cum ți-ai dat seama, e vorba despre o tură cu un tren în regim de personal, timp de 38 de stații sau aproximativ 3 ore. Timp în care vei asis­ta la viața myanmarezului obișnuit, în drum spre muncă sau dinspre temple, de unde își culege copilul proaspăt ras în cap (conform credinței budiste, fiecare practicant trebuie să renunțe o perioadă de o zi, o lună, un an sau mai mult la posesiunile materiale și să adopte viața monastică). De-a lungul călătoriei nu va trebui să cobori la vreun magazin pentru a-ți lua apă, mâncare sau brelocuri, pixuri sau altceva. Nici vorbă. Trenul e și spațiu comercial, unde zeci de vânzători își perindă produsele: cireșe, mango, pere, mere, dulciuri, porumb fiert sau prăjit ș.a.m.d.

Să presupunem că ți-a ajuns gustarea servită în circular și ești gata de o nouă aventură: pagoda Shwedagon. Unul dintre cele mai sfinte locuri budiste din lume, Shwedagon Paya adăpostește opt fire de păr de-ale prea sfântului Gautama Buddha și nu mai puțin de 27 de tone de aur (sub formă de foițe), diamante și pietre prețioa­se. E preferabil să iei un ghid local, care îți va explica ce semnifi­cație au cele 12 mini altare, unde poți asculta rugăciunea de la apus sau să vezi dacă ghicitorii de pe lângă templu știu sau nu ce ți se va întâmpla peste o săptămână de la plecarea din Myanmar.

În Yangon nu se mănâncă la restaurant. Bine, poate, dar mai rar. De cele mai multe ori vei fi invitat la un Tea House. O veche nostalgie de pe vremea când britanicii făceau legea prin cluburi exclusiviste și își luau mesele în vreun asemenea loc, ferit de soare și cochet amenajat pentru cei mai pretențioși dintre meseni. Ia-ți o salată din frunze fermentate de ceai verde, o porție de paratha și unul din delicioasele deserturi din produse organice la Rangoon Tea House.

Cocktailurile se beau neapărat la barul din The Strand, construit în 1901 de către frații Sarkies.

Rudyard Kipling, George Orwell și W. Somerset Maugham și-au făcut veacul și ei pe aceleași scaune cu nu foarte mult timp în urmă.

Călătoria în Myanmar fost sponsorizată în decembrie 2017 – ianuarie 2018 de către Myanmar Tourism Federation.

Galerie foto