Scriu în „Supliment“, de doi ani un epistolar aparte: scrisori către scriitorii pe care îi admir. Un cititor care ar fi urmărit tot acest serial s-ar putea declara, totuși, nedumerit: până la urmă, strict literar, cum arată un fragment lângă care las, fără regrete, epitetul „frumos“? Iată.
Văd în Curzio Malaparte unul dintre cei mai subestimați esteți din literatura secolului XX. Pentru mine, Malaparte nu e mai prejos de Capote, pentru mine, Malaparte nu e mai prejos de Fitzgerald, pentru mine, Malaparte nu e mai prejos de Babel, pentru mine, Malaparte nu e mai prejos de Hrabal însuși.
Desigur, Malaparte (la bază, reporter) și-a cunoscut totuși gloria, iar marile sale romane Pielea și Kaputt n-au trecut neobservate, ba chiar dimpotrivă. Cu toate acestea, nu am auzit, de ani și ani, nici un scriitor al timpului nostru, nici măcar unul la modă, care să răspundă Malaparte când e întrebat cine i-a influențat stilul. Găsesc, aici, o pierdere uriașă pentru literatură.
Fiindcă Malaparte a fost, până la urmă, un stil. Avea privirea aceea de jurnalist care știa să vadă realitatea până la măduvă. Dar era și un neîmpăcat poet, scria într-o limbă italiană superbă, iar cuvintele sale sunt tot atâtea invitații la dans, chiar și când descriu iadul. Malaparte, așadar.
Citiți, vă rog, acest fragment din Pielea (Editura Univers, București, 2007). Și luați în considerare că în Pielea scrie despre orașul Napoli în Al Doilea Război Mondial. Și că fiecare pagină din această carte e tulburătoare, fiecare pagină e un strigăt, fiecare pagină e un manifest. Și, pretutindeni, frumusețea frazelor sale:
„(…) însă atunci mi-am ridicat privirea și am privit cerul. Era o rușine că pe lume exista un astfel de cer. Era o rușine că în astfel de momente cerul putea fi așa, ca în acea zi (…). Ceea ce mă făcea să simt un fior de scârbă și de teamă nu erau acei mici sclavi de lângă zidul de la Cappella Vecchia, nici femeile cu fața descărnată și încrustată cu fard, nici soldații marocani cu ochii negri, scânteietori, cu degete lungi, osoase, ci chiar cerul, acel cer limpede și albastru deasupra acoperișurilor, peste dărâmăturile caselor, peste arborii verzi, plini de păsărele. Era cerul acela înalt, de mătase crudă, de un albastru rece și nepăsător în care marea aruncă un reflex verzui. Acel cer delicat și nemilos peste colina Posillipo se încovoia ușurel și devenea roșu și fraged ca o piele de copil“.
Până de curând locuiam în Madrid și purtam lungi discuții despre literatură cu latino-americani mai tineri decât mine. Unul mi-a atras atenția asupra elementarului pe care îl neglijasem: literatura argentiniană (pe care amândoi o adoram) nu a primit nici un Nobel. Este, desigur, o rușine pentru Comitetul Nobel că a trecut așa pe lângă Borges și Sábato și Cortázar. E ca și cum ți se arată Everestul și tu crezi că ai ajuns la șes.
În cadrul acestor nopți a apărut, iar și iar, în frazele noastre numele lui Julio Cortázar. Părea să fie mai citit, mai înțeles, mai respectat, mai iubit decât Jorge Luis Borges, ceea ce nu mă scandaliza, fiindcă, sabatian declarat, eram oricum în permanentă minoritate. Dar m-am întors la Cortázar, m-am întors la Șotron, citit prima dată în limba spaniolă acum zece ani, deși nu știam pe atunci (cum nu știu nici acum) suficientă spaniolă pentru un asemenea exercițiu.
Acum, l-am recitit pe Cortázar în limba română, și am rămas pe deplin uluit de Oliveira și Maga. Și m-am oprit asupra acestui fragment în care intelectualul lucid și misterioasa tânără se iubesc așa: „(…) Oliveira simți că Maga aștepta parcă moartea de la el, ceva în ființa ei care nu era eul său treaz, o formă obscură cerând distrugerea, lenta spintecare cu cuțitul în spate ce stinge stelele nopții și redă spațiul întrebărilor și terorii. A fost singura dată când descumpănit ca un matador fabulos pentru care a ucide înseamnă a reda taurul mării și marea cerului o maltrată pe Maga de-a lungul unei nopți nesfârșite despre care nu mai vorbiră apoi“.