***
Sint soldat Mardare.
Cind am auzit ca a inceput razboiul, culegeam ghiocei in padure.
Am sperat sa prind un post la bucatarie sau orice fel de munca din spatele frontului. Am nimerit in linia intii. Daca ma intrebati citi oameni am impuscat la viata mea, va voi spune ca nu-mi amintesc de vreunul anume. Trageam la intimplare. N-am vazut om sa cada de glontul meu. Am fost convins ca daca merg cu Dumnezeu inainte, daca nu impusc pe nimeni, nici eu nu voi fi impuscat. Ce-mi amintesc e ca pe vremea cind luptam contra rusilor, uneori liniile de lupta erau atit de aproape, incit noi, dusmanii, puteam sta de vorba prieteneste. Nu era ordin sa ne impuscam, nu ne impuscam.
Noi rupeam ruseste, rusii rupeau romaneste.
– Rumunski! striga cite un rus si tragea cite un intreg incarcator in aer.
Adica ne aratau incotro sa impuscam, cind vom primi ordin de tragere.
Descarcam si noi cite un incarcator in aer, semn ca am inteles.
Intr-o noapte fara ordin de tragere, mincam linistit din gamela, cu ochii atintiti in intunericul din care ne pindeau rusii. S-a auzit un foc de pusca. Unul singur. La scurt timp, m-a lovit peste frunte ceva ca o piatra. Am cazut de pe lada pe care stateam mai mult de spaima decit de lovitura.
Soldat Aldea de linga mine m-a ajutat sa ma ridic, a cautat prin iarba si mi-a aratat un glont:
– Uite, Mardare, un pic daca era fierbinte asta, te duceai in pizda ma-tii.
***
Sint matusa Ileana.
Eu din razboi atit imi mai aduc aminte. Nemtii erau buni, ne dadeau ciocolata. Rusii erau rai. Pe buna dreptate li se zicea porci. Ne furau toate animalele din ograda. Puneau oile la fiert in niste oale mari, intregi, cu tot cu lina, fara sa le mai curete. Le mincau, cum spunea mama, Dumnezeu s-o ierte, cu tot cu talanga. Singurul lucru bun pe care l-au adus rusii au fost camilele. Nu mai vazusem asa ceva niciodata. Le tineau intr-o sura la Bulancea. Am fost si eu si m-am uitat la ele. Astazi, cind povestesc, nimeni nu ma mai crede. Parca, de cite grozavii au fost prin satul nostru, camilele n-ar mai fi avut loc.
Dupa razboi, in ’45, a venit foametea. Mare pacoste. Fierbeam, de foame, si frunze de visin. Primeam ajutoare doar citeva ratii de tarite. Fratele meu nu suporta taritea. Mai bine. Imi dadea mie portia lui. Cit a tinut foametea, el a vinat o gaina care, Dumnezeu stie cum, scapase teafara din razboi. Era numai piele si os. Se salbaticise. Si el, si gaina. Fratele meu visa carne. Ma rog, visa la gaina aceea numai piele si os. Ii punea tot felul de capcani. N-a prins-o. A murit, parca, de scarlatina. Nu gaina. El. Atit.