„In 1872 aparuse la Bucuresti o carticica intitulata Povesti albastre, care talmacea citeva dintre basmele lui Laboulaye. De atunci insa – la noi – autorul acesta si povestile lui au fost date uitarii.”
De parca ai putea sa uiti de prichindelul care-ncape-ntr-o ciubota, Degetel, sau de viteazul cavaler Yvon, sau de Omuletul Cenusiu, sau de Zerbin, taietorul de lemne… Sau de Perlino, barbatul din zahar si flori de portocal. Nascut din miini delicate de Violeta si din duh de zina. N-ar fi imposibila reteta: „jumatate de centaro de zahar de Palermo si tot pe atita migdale dulci; mai pune cinci-sase sticle de apa de flori, putin mosc si ambra, vreo patruzeci de perle, doua safire, un pumn de granate si rubine, mai du-mi douazeci de gheme de beteala de aur, zece coti de catifea verde, o bucata de matase rosie ca cireasa si, mai ales, un troc de zidar si-o mistrie de argint”.
Trei coarne de licorn si-o dragoste vesnica
Asa l-a zamislit Violeta pe Perlino. „Incepu sa faca un aluat din zahar si migdale, stropindu-l cu apa de trandafiri si de iasomie. Apoi, ca un olar sau un sculptor, framinta aceasta pasta cu mistria de argint si modela cel mai frumos tinerel ce s-a vazut vreodata. Ii facu parul din beteala, ochii din safire, dintii din perle, limba si buzele din rubine. Dupa aceea, il imbraca in catifea si matase si ii puse numele Perlino, fiindca era alb si trandafiriu ca sideful perlelor.” A fost de ajuns o rasuflare de zina-ursitoare pentru ca trupul sa prinda viata (deh!, in lipsa unei zine ursitoare, s-ar putea sa nu fie la fel de simplu). Si-o singura privire a doamnei Galbenilor Sunatori – ca barbatul de zahar sa fie rivnit in cea mai neobisnuita colectie, ce aduna dimpreuna: „o bautura fermecata care schimba necazul in bucurie, o sageata a lui Amor, umbra lui Scipio, inima unei cochete, credinta unui doctor, o sirena impaiata, trei coarne de licorn, constiinta unui curtean, politetea unui imbogatit, hipogriful lui Orlando, tot lucruri care nu s-au mai pomenit niciodata si nici n-or sa se pomeneasca vreodata”.
O, vint ce sufli dinspre zori,/ Al meu iubit nu l-ai aflat/ Pierdut printre deschise flori,/ De linisti noaptea imbatat?/ De dorul meu a lacrimat?/ Sa ma intorc s-o fi rugat? Da-mi iar nadejea, mingiierea,/ Zi-mi de iubirea lui, durerea.
Foc ce nu arde, o stea cazuta din cer, trandafiri verzi si crini negri, o dragoste vesnica si-un colier facut dintr-o raza de luna impletita si rasucita in trei. Gabrielle asculta uimita un glas de bunic ce scrie carti de aur, iar eu ma gindesc cum de-a ajuns iubirea vesnica-n muzeu…
„Indata zbura albina si iata ca in curte intra, nu stiu pe unde, o caleasca frumoasa de cristal, cu oistea de rubin si rotile de smarald. Echipajul era tras de patru ciini negri, mari cit pumnul, cu urechi pina la pamint. Patru carabusi, calarind ca jocheii, conduceau cu usurinta acesti cai dragalasi. In fundul calestii, tolanita alene pe pernele de satin albastru, era o tinara becata, purtind pe cap o palariuta roz si imbracata intr-o rochie de tafta asa de larga, incit se revarsa peste cele doua roti. Intr-o gheara cucoana tinea un evantai, in cealalta o sticluta si o batista, brodata cu monograma ei si impodobita cu dantela lata. Linga ea, pe jumatate ingropat in valurile de tafta, era un huhurez, cu aerul plictisit, cu ochii stinsi, cu capul golas si asa de batrin, incit ciocul ii sta crucis, ca niste foarfeci deschise. Erau niste tineri insuratei, care-si faceau vizitele de politete, un menaj la moda, pe gustul doamnei Galbenilor Sunatori.”
Edouard Laboulaye, Basme, Editura Tineretului, 1962.
In romaneste de Viorica Huber. Ilustratii: Tia Peltz