intr-o perioada in care Mona Musca falseaza din ce in ce mai convingator pe treptele CNSAS (care, cu lejeritate, pot fi confundate cu cele de la DNA-PNA, macar asa, la o prima privire), parind si dinsa a avea un fir direct cu marile mistere ale universului, pe care nu le pricepe, dar care o ravasesc suficient de tare incit sa ii produca goluri de memorie si plinuri de regrete,
intr-o perioada in care Dan Pavel apare la emisiuni despre colaboratori ai Secu, semnind contracte de discurs moralizator cu aceeasi lejeritate cu care a semnat si nota de plata de la „da-daida-Pipera, baaa!”, facindu-ma sa-mi amintesc cum sedea el intre presedinte si Kapitan precum un apostol cusut cu ochi sticlosi intr-o carpeta cu Cina cea de Taina,
asadar, intr-o perioada in care ordinea discreta si plina de intelesuri ascunse ale universului par a se fi coborit in mintile acestor personaje, de unde razbat zgomotos prin emisiuni de actualitate, producind la unison zgomotul unei orchestre de trompetisti de la Caminul Cultural, singurii actori care s-au itit prin fata ecranelor si nu au aratat c-ar detine secrete tainice au fost cei unspe fotbalisti ai Stelei.
Desi Gigi Becali parea convins, la finalul partidei care a dus echipa noastra in Liga Campionilor, ca ratarea lor de la 0-1 a fost un „semn direct de la Dumnezeu ca ne vom califica”, eu unul, si rog sa fiu corectat, n-am vazut nimic profund, tainic, transcedental, in pasele si centrarile lui Banel, in paradele lui Carlos Alberto (da, in sfirsit, noi, chibitii, putem asocia cuvintele „parade” si „Carlos”, fara riscul de a ni se da o leapsa peste pixuri si guri c-am facut nu’s ce oximoron), n-am sesizat c-ar levita vreo aura deasupra capetelor lui Goian si Lovin, desi cei doi, prin postura, par a fi mai apropiati de ordinea tainica a lucrurilor decit toti ceilalti de pe teren, si nici n-am detectat ca Vali Badea si Dica sa fi primit SMS-uri de la Dumnezeu, in care sa fie scrise indicatii despre cum trebuie zapaciti fundasii din Liege.
Ca sa anticipez o viitoare tema a revistei noastre, eu unul i-as pune mai degraba pe acesti baieti truditori si pe-antrenorul lor in topul marilor romani, decit pe seful lor cel degraba varsatoriu de vorbe. Si asta pentru ca am o problema, ca roman, cu compatriotii mei care transpira de la prea multe vorbe, timp in care sint oameni ce fac treaba asta muncind din greu.