„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, de Niall Ferguson, traducere de Cornelia Marinescu, care va apărea în curând în colecția „Historia“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Britanicii construiseră căi ferate pe tot întinsul Imperiului cu ajutorul mâinii de lucru a culilor asiatici. Acum, în cadrul uneia dintre cele mai mari răsturnări simbolice de situație din istoria mondială, japonezii au silit 60.000 de prizonieri de război britanici și australieni – precum și prizonieri olandezi și lucrători indieni cu contract obligatoriu – să construiască 400 de kilometri de cale ferată prin jungla montană de la granița dintre Thailanda și Birmania. De la mijlocul secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai mari mândrii ale englezilor a fost că „britanicii nu vor fi niciodată, nicicum, sclavi“. Dar prizonierii de război de la calea ferată exact asta au fost. Așa cum remarca cu amărăciune un prizonier englez: „Probabil că e destul de amuzant pentru japonezi să-i vadă pe «lorzii albi» târșindu-și pașii pe drum, cu coșurile grele puse cobiliță pe umeri, în timp ce japonezii trec pe lângă ei în camioane!“. Jack Chalker, care fusese student la arte plastice înainte de război, a făcut în secret, riscându-și viața, schițe realiste ce arată felul în care erau tratați el și camarazii săi. Epuizați și în pragul inaniției, erau forțați să muncească chiar și atunci când erau bolnavi de malarie, dizenterie și, cele mai rele dintre toate, de ulcerațiile tropicale care puteau descompune carnea omului până la os: „Somnul era mereu agitat și niciodată profund. Puteam fi scoși afară din colibele noastre la orice oră, aliniați pentru apel, adunați într-o echipă de muncă sau ca să fim bătuți; chiar și cei îngrozitor de bolnavi trebuiau să participe, indiferent de starea lor. Astfel de adunări puteau dura ore, chiar și o zi sau o noapte întreagă… uneori, cei bolnavi mureau“.
Filmul lui Pierre Boulle și David Lean a făcut faimos podul peste râul Kwai. Condițiile însă au fost mult mai rele decât sugerează filmul. Și cele mai rele au fost pe „Calea ferată a morții“, aproape de granița birmaneză. Abuzurile neîncetate și adesea sadice la care erau supuși prizonierii din lagărul Hintok au fost consemnate în jurnalul ținut cu meticulozitate pe toată durata detenției sale de chirurgul australian și ofițer-comandant al prizonierilor de război, locotenent-colonelul Edward Dunlop, poreclit „Obositul“ ca parte a unui joc de cuvinte (Dunlop-Tyre-Tired-Weary), dar și pentru că, fiind un tip înalt, trebuia să se aplece când li se adresa mult mai scunzilor săi inamici, pentru a le salva reputația și a evita să le stârnească mânia, de obicei violentă: „19 martie 1943… mâine este nevoie de 600 de oameni pentru calea ferată… cei cu regim de lucru ușor și cei care nu au regim de lucru și toți cei fără încălțări trebuie să meargă și ei. Este aproape o crimă. Evident că japonezii au aici și la Singapore o rezervă mare de oameni și este limpede intenția lor de a distruge pur și simplu oamenii cu munca, fără cea mai mică considerație față de viața sau sănătatea lor. Lucrul acesta nu poate fi considerat decât o nemiloasă crimă cu sânge rece, evident premeditată, împotriva umanității…
22 martie 1943. Eram furios… și i-am spus supărat lui Hiroda [ofițerul japonez responsabil] că obiectez cu tărie împotriva deciziei lui de a trimite oameni bolnavi la muncă… L-am poftit să ducă la capăt amenințarea de a mă împușca (puștile erau îndreptate spre mine). «Puteți să mă împușcați, dar în cazul acesta al doilea la comandă este un om la fel de dur ca și mine, iar după el va trebui să-i împușcați pe toți. Atunci nu veți mai avea oameni la muncă. În orice caz, am luat măsuri pentru ca într-o zi să fiți spânzurat, pentru că sunteți un ticălos cu sufletul ca smoala!»“.
În ochii lui Dunlop, calea ferată pe care o construiau japonezii – sau prizonierii lor, mai degrabă – era o „treabă uluitoare“, care părea „să avanseze fără să țină seama de topografie, ca și cum cineva trasase o linie pe hartă“. La Konyu linia trecea drept printr-un bloc de stâncă lung de 73 de metri și înalt de 25 de metri. Oamenii lui Dunlop munceau în trei schimburi, fiind nevoiți să arunce în aer, să scobească și să-și sape calea prin el. În ciuda faptului că erau în pragul sezonului musonic și al unei îngrozitoare epidemii de holeră, au reușit să termine lucrarea în doar douăsprezece săptămâni. În timpul turei de noapte, lumina lămpilor cu carbid pâlpâind pe chipurile trase ale prizonierilor de război i-a adus acestui debleu porecla de Trecătoarea Iadului. Jurnalul lui Dunlop arată clar cine erau diavolii în acest iad: „17 mai 1943… În aceste zile, când văd cum oamenii sunt tot mai distruși, niște epave jalnice, emaciați, umflați de beri-beri, slăbiți de pelagră, dizenterie și malarie și acoperiți de bube dezgustătoare, urcă în mine o furie nimicitoare ori de câte ori văd un japonez. O cohortă de oameni dezgustători, deplorabili și plini de ură – niște maimuțe. Este o lecție amară pentru noi toți să nu ne predăm în fața acestor animale câtă vreme mai există viață în noi“.
Sub bănuiala că ascundea un radio-transmițător, a fost de două ori bătut cu bestialitate și legat de un copac, așteptându-și execuția cu baioneta. Cu doar câteva secunde înainte, pedeapsa i-a fost comutată. Însă felul în care a fost tratat unul dintre oamenii lui – sergentul S.R. „Mickey“ Hallam – i s-a părut lui Dunlop că ilustrează cruzimea gratuită a japonezilor: „22 iunie 1943… sg. Hallam (malarie) s-a prezentat la japonezii din lagăr și a fost internat în spital… [L]-au târât afară din spital foarte bolnav de malarie (chiar leșinase în drum spre locul unde muncea), a primit apoi o bătaie de nedescris de la sergentulde geniu și de la încă un japonez. Bătaia a cuprins următoarele: lovituri de pumn, lovituri peste față și în cap cu saboții de lemn, ridicat pe umeri și aruncat cu putere la pământ, într-o mișcare ca a pompierilor, apoi lovituri în burtă, în scrot și în coaste etc., biciuire repetată cu bețe de bambus și alte măsuri de rutină… treaba aceasta dezgustătoare și brutală a continuat ore în șir… Sergentul Hallam era de-a dreptul terminat, cu febră 39,5 și fața total tumefiată – cu contuzii pe gât și pe piept, multe julituri și contuzii ale membrelor“.
Hallam a murit după patru zile, din cauza rănilor. Așa cum nota Dunlop: „A fost ucis de sadicii ăia de niponi mai sigur decât dacă l-ar fi împușcat“. Când Dunlop a calculat numărul prizonierilor aliați care au murit în lagărul de la Hintok între aprilie 1943 și ianuarie 1944, a ajuns la un total de 676 – unul din zece australieni și doi din fiecare trei prizonieri britanici. Cu totul, 9.000 de britanici nu au supraviețuit perioadei de detenție la japonezi, aproximativ un sfert din totalul celor capturați. Trupele britanice nu suferiseră niciodată un tratament atât de îngrozitor.
Acestea au fost Patimile Imperiului, crucificarea lui. După aceasta, oare mai putea fi înviat?
CARTEA
Cândva, suprafețe vaste de pe tot cuprinsul globului erau marcate cu roșu imperial și Marea Britanie stăpânea nu doar întinsul mărilor, ci și preriile Americii, stepele Asiei, junglele Africii și deșerturile Arabiei. Cum a reușit o insuliță ploioasă din nordul Atlanticului să conducă lumea? Și de ce imperiul său, unde soarele nu apunea niciodată, a intrat în declin și, în cele din urmă, s-a prăbușit? Apreciatul volum al lui Niall Ferguson deapănă povestea acestuia în toată măreția și misterul său, arătând cum o mână de corsari și căutători de aur au sădit sămânța celui mai mare imperiu din istorie – și au așezat lumea pe făgașul modernității.