Austriecii, ca orice tara civilizata, au mare grija de biciclistii lor. Ca simplu pieton insa, am vazut si reversul medaliei. Daruiti cu piste late si cu drepturi de circulatie extinse, biciclistii au adoptat comportamentul soferilor de automobil tiranici. Gonesc furiosi la doi centimetri de pietonul firav, claxoneaza (ma rog, tiriie) disperati daca pari ca le iesi in cale, iar daca astepti la o trecere de pietoni ce se intersecteaza cu o pista de biciclete, ai face bine sa stai cit mai lipit de cladirea de pe colt. Trebuia sa banuiesc: orice grup social defavorizat, odata ce capata putere, incearca sa si-o exercite asupra altui grup mai slab. Biciclistul e lup pentru pieton.
Seara, pe terase sau in cafenelele Vienei, m-am simtit ca acasa. Singura problema ar fi fost ca nu vorbesc germana, dar am avut aproape tot timpul linga mine prieteni vorbitori de germana. In rest… Vienezii nu respecta mai deloc stereotipul german. Eventual as putea spune ca-s niste nemti balcanici: veseli, galagiosi si foarte relaxati, umplu orasul in fiecare seara. De la Opera curg riuri de spectatori, dinspre terase se aude rumoare, pe strazile din centru lumea se plimba si dupa miezul noptii… Ai impresia ca nimeni n-are chef sa stea in casa.
Intr-o seara am vazut si o scena greu de imaginat pe undeva prin Romania. Ma plimbam agale pe linga un parc, cind, prin fata mea au inceput sa traverseze linistiti strada, in amurg, barbati imbracati in frac sau in costume negre, cu papion, si femei in rochii de seara elegante, din matase, satin sau mai stiu eu ce. Dupa ce traversau, intrau intr-una din cladirile imense de vizavi, care avea pus deasupra portii un banner cu Crucea Malteza. Am ridicat capul si la etajul intii al cladirii am vazut prin ferestrele deschise alte zeci de perechi care valsau cu pasi largi. Era, probabil, vreun bal cum sint numeroase altele in Viena, dar imaginea perechilor elegante traversind strada venea din alta lume. Intorcind privirea spre parc, am vazut un grup de tineri nonconformisti, cu parul vopsit in rosu sau verde, imbracati in negru, tatuati si plini de piercinguri. Stateau tolaniti pe iarba, beau bere la doza si parca nici nu vedeau perechile elegante care isi parcau masina la doi metri de ei si se indreptau spre sala de bal. Tabara cealalta se prefacea – sau era – la fel de ignoranta in privinta lor. Nici o vorba aruncata de la unii la altii, nici un gest cit de mic… Doua lumi care se ignorau reciproc, dar coexistau pasnic.
Un loc mereu interesant mi s-a parut si faimosul Stephansdom. Nu e vorba doar de maretia si frumusetea catedralei gotice in sine, ci si de faptul ca acolo ai parte permanent de spectacole din cele mai surprinzatoare. E locul unde prin luna mai au cintat in strada niste elevi de la Liceul „George Enescu” din Bucuresti si, fiindca si-au depasit timpul alocat, li s-a cerut de catre politie sa se retraga. In Romania a aparut prin citeva ziare stirea (inexacta sau tendentioasa prin prezentare) ca ar fi fost confundati cu niste cersetori si ca erau cit pe-aci sa fie sanctionati.
Intr-o dupa-amiaza, in timp ce ma invirteam pe acolo impreuna cu Gabriel Kohn, azi lector roman la Universitatea din Viena, am vazut o adunare mica de insi care agitau drapele maghiare. Dupa cum mi-a explicat Gabi Kohn, erau fratii unguri ai Partidului Romania Mare (dar lor le voi dedica un text separat, fiindca merita). In alta zi am vazut o trupa de dans acrobatic extraordinara, care performeaza prin zona de multa vreme si cu mare succes, de obicei pe muzica bine ritmata si rapida. In ziua aceea au incercat insa un numar de dans acrobatic pe muzica clasica – si le-a iesit.
Daca as fi stat, as fi vazut si mai multe. Poate data viitoare. La urma urmei, dupa cum ziceam, Viena chiar e aici, dupa colt. La noi in UE.