Săptămâna trecută începusem să discut condiția elitelor politice comuniste (scuzați pleonasmul) care au preluat puterea în România după 1944. Calitatea intelectuală a acestor noi conducători ai țării era una precară – nu cred că s-ar îndoi cineva de asta. Cu rare excepții, comuniștii din linia întâi, ceea ce s-a numit mai apoi „nomenclatura“, erau niște politruci mărginiți, dornici de parvenire. În lipsă de altceva, prin selecție negativă, ei au devenit reperele politico-administrative ale României.
E drept că mărginirea, mediocritatea, chiar prostia nu sunt păcate și, la o adică, ar putea fi iertate unor idealiști ajunși la putere, care vor să instaureze un regim egalitar, unde toți oamenii să aibă aceleași drepturi și libertăți și să își urmeze calea spre fericire (deși asta-i ceva mai americănesc). Cum stătea totuși treaba cu egalitatea și libertatea din perspectiva activiștilor care au condus România? Dacă stăm să judecăm ce s-a întâmplat, s-ar zice că indivizii aceia nu prea își practicau crezul comunist pe care îl propovăduiau. După ce au eliminat cât mai mulți dușmani de clasă, adică pe foștii membri ai elitelor din Regatul României, politicieni, intelectuali nealiniați, moșieri, industriași, ba chiar și țărani mai înstăriți sau mai recalcitranți, reprezentanții celui mai omenos și mai democratic regim imaginabil și-au aranjat foarte repede un trai cât mai confortabil. Au preluat vilele și casele somptuoase ale dușmanului de clasă și s-au instalat în ele cu familia, cu cățel, cu purcel – uneori chiar la propriu. Fiecare activist, oricât de neînsemnat, a căutat să obțină mașină de serviciu cu șofer personal – teoretic, pentru a putea ajunge rapid acolo unde era nevoie de el, dar în realitate mașina și șoferul deveneau, printr-un acord tacit, proprietatea lui (a funcției sale). Șoferul mergea cu doamna casei la cumpărături, ducea copiii familiei la școală, îl plimba pe tovarășul și stăpânul său oriunde dorea acesta. Încetul cu încetul, apărătorii celor oprimați au început să-și angajeze servitoare, bone, să-și repare și renoveze casele – luate cu japca – aducând angajați de la întreprinderile de stat… Pe scurt, să se poarte nu ca opresorii din regimul burghezo-moșieresc, ci mult mai dur, nu ca niște stăpâni de iobagi, ci mult mai rău: așa cum își imaginau ei sau cum susținea propaganda că oprimau opresorii, că stăpâneau moșierii. În esență, dincolo de propaganda mereu mincinoasă a comunismului, noii stăpâni au realizat ceea ce visaseră: să ocupe locul puternicilor dinaintea lor și să stăpânească ei prostimea.
Asta s-a întâmplat cam peste tot unde s-a instalat comunismul: elitele veritabile ale unui sistem funcțional au fost eliminate și înlocuite de o masă de propagandiști hămesiți și mărginiți, care s-au folosit de ideile comuniste pentru a controla populația, adesea cu largul sprijin al armatei sovietice, fără de care comunismul n-ar fi triumfat nicăieri în Europa. Iar cum noii stăpâni își simțeau – chiar dacă nu își declarau – impostura, supraviețuirea lor în acea lume de „care pe care“ n-o puteau asigura decât obediența și respectarea ierarhiei de Partid. Așa s-au dat peste cap valorile în România postbelică, în care nu calitățile individului, ci funcția politică, obediența și capacitatea de a rosti găunoasa vulgată comunistă impuneau statutul social. Așa s-a creat o clasă nouă, cuprinzătoare și solidară, de stăpânitori impostori, ce s-au folosit cu obrăznicie de o ideologie egalitaristă pentru a stăpâni discreționar.
Un poet al acelor vremi, închinând o odă partidului (comunist, evident), scria: „Partidul e-n toate,/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare“. Versurile lui George Lesnea au fost parodiate și ridiculizate des după căderea comunismului (ba chiar și mai înainte, dar doar pe furiș și cu teamă), însă ele s-au dovedit profetice. De mai bine de șaptezeci de ani, în România Partidul e în toate. Partidul, adică ei, cum mai zicem astăzi – și cum o să vedem săptămâna viitoare.