Toate televiziunile de stiri s-au inghesuit sa traga editii speciale dupa editii speciale. Restul informatiilor despre Romania si lume au fost lasate stinghere in coltul ecranului. O noua tagma de analisti pofticiosi in rating – nu stiu cum sa le spun, analisti „religiosi”?! – s-au catarat in platourile si pe sub reflectoarele posturilor de nisa. Dupa citeva zile in care am aflat despre Biserica Ortodoxa Romana cam tot atitea informatii cit imi intra in creier dupa un Steaua – Dinamo, ma si mir ca nu am vazut prin studiouri, atirnate de gulerele invitatilor, cadelnite in miniatura in locul clasicelor lavaliere.
Sint, ca tot romanul, un crestin (semi)practicant. Recunosc, nu tin post, nu aprind frecvent luminari la Biserica. Am o relatie discreta si, zic eu, cit se poate de „fair” cu Cel de Sus. Fac aceste precizari pentru a nu fi incadrat, de unii dintre dumneavoastra, la eretici sau la atei (desi, cu ultimii, nu am nici un fel de problema). Fac aceste precizari atit de necesare intr-o tara fundamentalist ortodoxa, in care orice simplu „?” asupra unui preot se poate transforma, pentru intrebator, intr-un tir de pietre asupra-i. Dar tot spectacolul declansat dupa moartea lui Teoctist mi-a lasat un, ca sa zic asa, prost-gust amar.
Sint stupefiat de cameleonismul de care presa da dovada: aceleasi mass-media care, in urma cu citeva luni de zile si, in general, in ultimii ani, au scris despre perioadele „tulburi” din existenta lumeasca a Patriarhului, uita acum cu desavirsire de subiectele pe care le-au scos la lumina. Daca ar mai dura citeva zile aceasta avalansa de emisiuni in care imaginea Preafericitului Teoctist este recladita cu toate tehnicile posibile, probabil ca amprenta publica a acestui om va incepe sa semene cu aceea a Apostolului Pavel. Ceea ce, indraznesc sa spun, nu e cazul.
„In Romania se vorbeste mult” si, mi-as permite sa-l completez pe domnul Plesu, citeodata miroase. Miroase frecvent, atunci cind vezi romani care si-au lasat acasa copiii de izbeliste pentru a face poza de grup in jurul catafalcului. Miroase frecvent, cind televiziunile noastre titreaza pe ecran, cu litere de-o schioapa: „Romania prabusita de durere”. Simtul masurii, discretia, rationamentul, desi concepte care nu fac parte din aceeasi categorie, converg spre aceeasi stare de spirit: buna-cuviinta. Buna-cuviinta e o poveste frumoasa zilele astea, in care, vorba unui prieten, mass-media fac „spam” cu moartea Patriarhului. Lipsa bunei-cuviinte nu te duce la fericire si, drept urmare, nici la prea-fericire.