— Iti multumesc pentru Sisif, zise Vasile Elisav, cu patosul cu care Ady Endre ar fi spus versul urmator, bisindu-l: "Iti multumesc pentru sarut".
— "Iti multumesc pentru sarut,/ Iti multumesc pentru sarut", murmura, involuntar aproape, Nora.
— "Köszöni a csokodat,/ Köszöni a csokodat", facu retroversiunea de cuviinta, Carmen.
— Nu ma mai mir ca stii si ungureste, spuse, nu fara un anume imperceptibil esitando, semn al complexului de inferioritate, domnul Vasile Elisav, cu o strabunica vieneza, austriaca, austro-, deci, ungara, scumpa Carmen. Dar te desfid sa-mi spui la ce anume sarut face aluzie,-n poema asta, Ady!
—?!
— La, in opinia mea, acela pe care l-as numi luetic, ca si in cazul unor Eminescu, Heine, Lenau, Nietzsche, Baudelaire & Comp.
— In consecinta, nu-i o intimplare ca pe primii trei poeti citati de dumneavoastra, Bacovia ii alatura nu mai stiu unde…
— In Amurg, din Comedii in fond, zise, neezitind o clipa, Elisav.
— Ii alatura, continua Carmen, care, scotocind prin biblioteca ce nu-i era deloc straina, a Norei, scoase un Bacovia violaceu, ii citi Cuprinsul si cita: „Ce vremuri atit de fericite/ Ma-ndeamna, singur, sa stau —/Spre toamna, duioase suspine/ Din Eminescu, Heine si Lenau… „
— Remarcati, zise proful Elisav, arbitrara deplasare de accent, prin care Lenau, care-i un paroxiton, se oxitonifica-n Lenau! De altfel, nu pierdu ocazia unei savante dizertatii, zise Vasile, — in Bacovia, mai totu-i neindeminatic, parind stingaci sau cis, cum ziceti voi, ca la unul care, cum ar fi spus Verlaine, cuvintele nu-s alese, de obicei, „sans quelque meprise”, „fara anume stingacie”: „Chiar pentru asta am venit sa-ti spun… „.
— Eu, dom profesor, zise Carmen, cu aplomb, as fi avut de remarcat cu totul alta, si anume ca, mort in anul nasterii lui Eminescu, 1850, la Oberdobling, linga Viena, unde avea sa fie internat, peste 33 de ani, si cestalalt, s-ar zice ca (scuze!) de la insusi Lenau, emulul caruia era („Vintu-o foaie vestejita/ Mi-au adus miscind fereastra…”), iar nu de la vreo dama oarecare, se va fi molipsit botosaneanul…
Iar Carmen, expunindu-si ipoteza, rosi din cap pina-n picioare, fara a da, insa, inapoi.
— Fiindca nu gindim cu totul altfel, grai, dupa o pauza, Elisav, pot sa-ti destainui, draga Carmen, ca, pe cit banui eu, sarutul pentru care Ady (amator, si el, de palindromuri: Leda numindu-se in realitate Adel!) are sa multumeasca indoit (in ambele sensuri, eventual), va fi fost unul, daca vrei, damnat. Unul de raul caruia poetul, aflindu-si crincenul diagnostic, ar fi vrut, pare-se, sa se precipite in gol din inaltul Turnului Eiffel; insa si unul care, in extremis, stigmatizindu-l, il si singulariza, facind dintr-insul un real poete maudit… Ergo: „Iti multumesc pentru sarut”!
– „Iti multumesc pentru sarut,/ Iti multumesc pentru sarut”, relua Nora, ca intr-o litanie.
– „Koszoni a csokodat,/ Koszoni a csokodat”, o ingina, involuntar aproape, Carmen, ca un ecou heteroglos.
(Continuarea in numarul urmator)