În pronunțare/ Yet to Rule, debutul în lungmetraj al Mihaelei Popescu, are premiera mondială în 17 februarie 2018, în cadrul celei de-a patra ediții Woche der Kritik Berlin/ Berlin Critics’s Week, eveniment organizat de Asociația Criticilor de Film din Germania în paralel cu selecția oficială a Festivalului de Film de la Berlin (15-25 februarie 2018). Filmul produs de Saga Film cu sprijinul CNC îi are în rolurile principale pe Dorotheea Petre și Cuzin Toma și urmărește un judecător a cărui identitate se fragmentează între rutina unui serviciu nesatisfăcător și o căsnicie eșuată. Scenariul are la bază mai multe cazuri reale.
Mihaela Popescu a fost producător asociat al filmului Periferic, regizat de Bogdan George Apetri, și a semnat scurtmetrajele Plimbare, care a avut premiera internațională la Locarno IFF, și On Another Corner, despre violența armată din Chicago, care a avut premiera internațională la DOK Leipzig 2017. În prezent lucrează la Londra – unde și locuiește – la primul ei lungmetraj documentar, The Living Bridge.
Ce ar trebui să știe cititorii SDC despre tine?
Ar trebui să știe că sunt o femeie care a făcut un film și că acest film încearcă să vadă justiția printr-un raport de putere, printr-o luptă care se dă în primul rând în noi, între partea rațională și cea instinctuală. Vedem aceste laturi prin prisma unui judecător a cărui identitate se macină în viața de zi cu zi într-o luptă surdă. În același timp, filmul pune în discuție și raportul de putere dintre sexe.
Nevăzând încă filmul, nu te pot întreba decât pe pipăite, dar sunt curioasă în ce măsură el se încadrează în contextul actual, când independența justiției e în pericol. Ai avut referințe la realitate?
Cu siguranță, dar e o realitate care este încă în umbra știrilor considerate importante și care mereu a fost în umbră. Este realitatea femeilor care, din păcate, n-a intrat până acum în atenția publicului din România pentru a fi privită în față cu luciditate și onestitate. Mereu vor fi cazuri mai importante de discutat, un ministru sau un polițist corupt care a fraudat încă o dată statul, un doctor care a luat mită sau un politician care încearcă să folosească justiția în interes personal.
Toate astea sunt cât se poate de bine documentate în presă și nu cred că mai trebuie dublat acest efort în film. Rolul cineastului nu e de a lua știri și de a le prezenta într-o formă mai dramatică – cel puțin nu asta mă interesează pe mine. Eu caut să văd dincolo de informație, să înțeleg mecanismul interior al oamenilor și al instituțiilor. De obicei înțelegi oamenii și instituțiile care formează o țară când observi tratamentul față de cei mai vulnerabili. În România persoanele cele mai vulnerabile sunt femeile. La fiecare 30 de secunde se produce o agresiune fizică asupra unei femei, iar trei din zece femei au fost agresate fizic sau psihic de la vârste fragede. Bineînțeles, acestea sunt doar statistici bazate pe faptele raportate, dar în realitate numerele sunt mai mari – lucru demonstrat și de penalizările date de CEDO României pentru ignorarea violenței domestice la nivel instituțional.
Știu că poate părea contraintuitiv să spui că trebuie să pui abuzul împotriva femeilor înaintea corupției, dar tocmai asta vreau să fac cu acest film – să pun în discuție raportul de putere atât dintre sexe, cât și din justiție și să arăt că orice dezechilibru duce la o pierdere a identității și, în cazul justiției, la o pierdere a legitimității. Bineînțeles, filmul nu se dorește decât un început al discuției. Această discuție pe care o auzim tot mai des în alte țări sper să înceapă și în România, la fel de puternic și de onest.
„Suprarealismul e, de fapt, realism văzut mai bine“
În ce zonă te încadrezi cu acest film care am înțeles că mixează realismul cu suprarealismul?
E adevărat că mixează realismul cu suprarealismul, dar nu sunt sigură că există vreo zonă precisă. Dacă ar fi să fie una, cred că ar fi o intersecție între realismul cinemaului românesc și suprarealismul lui Buñuel.
Care e originea proiectului și care au fost provocările?
Când vorbim de suprarealism, vorbim deja de cea mai mare provocare. Suprarealismul e, de fapt, realism văzut mai bine, singura problemă e că la început ești singurul care vede asta și pe urmă încerci să le explici și celorlalți ce vezi. Toată lumea care a lucrat la proiect s-a simțit atrasă de idee și toți au fost cât se poate de implicați, dar toți am pornit cu rezerve, cu o teamă de necunoscut mai mare ca de obicei. E normal când nu s-au mai făcut astfel de filme în România și când încerci să creezi un stil nou.
La început auzeam foarte des: „Ai grijă că la genul ăsta de film poți rata foarte ușor“, „E un balans foarte fin pe care trebuie să-l ai cu actorii, cu întreaga atmosferă; sigur vrei să faci asta la debut?“. Nu puteam decât să le dau dreptate și să merg mai departe. Trecând peste dificultățile financiare, cred că la început cel mai delicat a fost să stabilesc relația de încredere de care era nevoie, să conving oamenii din echipă să facem împreună un salt în necunoscut.
Cât privește originea, acest film începe cu faptul că sunt femeie, o femeie care a trăit aproape toată viața în România și care a vrut să prezinte această realitate într-un alt mod în film și prin ochii justiției.
Ce așteptări ai de la participarea în Berlin Critics’s Week?
Nu am vreo așteptare, sunt doar bucuroasă că filmul e prezentat acolo. După proiecție va fi o dezbatere cu tema Un simț al structurii, cu oameni din industrie și nu numai, unde se vor ridica întrebări legate de politica (de gen) în cinematografie, precum și în actualele convenții de stil cinematografic. Cred că asta e cel mai important. Când faci un film vrei să creezi o dezbatere, un dialog care să ducă acele gânduri mai departe, și nu pot decât să mă bucur că se întâmplă asta chiar la premiera filmului. Sper să fie o dezbatere și în România cât mai curând, deși decizia de a lansa filmul îi aparține producătorului. Sper ca asta să se întâmple în câteva luni. Cât privește un sales agent, sperăm să apară în timpul festivalului.
Locuiești acum la Londra ca să lucrezi la documentarul despre Brexit sau mai degrabă invers?
Mai degrabă invers. În general, fac filme care mă afectează direct într-un fel sau altul. Există o stare de confuzie în rândul celor care trăiesc în Marea Britanie și poate că e normal să fie așa. Această decizie istorică îi afectează cel mai mult pe cei care n-au avut nimic de spus în privința ei. Sunt trei milioane de oameni care și-au construit o viață, o carieră, unii au deja familii și care acum se simt nesiguri față de viitor și chiar față de identitatea lor. Acest statut nou, drepturile limitate care ar putea să survină, atitudinea ostilă pe care au simțit-o peste noapte, felul în care li se negociază viețile de către birocrați lasă o amprentă foarte adâncă de frustrare și neîncredere. În ciuda acestor sentimente, oamenii luptă să nu piardă speranța. Mă atrage această luptă și această confuzie și încerc să le captez cât sunt vii. Acum adun informații și intervievez oamenii, captez povești și emoții, și încerc să-mi dau seama care e cea mai potrivită formă de a transpune ce văd și simt. Cu alte cuvinte, sunt încă în stadiul de dezvoltare.
În pronunțare
– Regie, scenariu și montaj: Mihaela Popescu
– Cu: Dorotheea Petre, Cuzin Toma, Olimpia Melinte, Liliana Mocanu, Teodor Corban, Alexandrina Halic, Ion Arcudeanu, Crenguța Hariton, Laurette Atindehou, Cosmin Pană
– Producător: Alexandru Teodorescu
– Imagine: Marius Panduru
– Scenografie: Cristian Niculescu