De neuitat ramine imaginea aceea a lui „Danilov” impusa in volumele anilor ’80, de la Fintinile carteziene pina la Deasupra lucrurilor, neantul, perambulind printr-un Copou metafizic, citindu-l pe Borges, sau asezat cu capul in miini, schitind actiunea poetului reflexiv peste marginile iertate, care nu rezista impulsului de a-si desuruba capul pentru a se uita mai bine la ce-i in el. Un bufon al existentei sublunare, mimind, prin gesturile sale de un nonsens superior, incoerenta vietii intelese in simpla ei liniaritate si necesitatea stringenta de a investiga „un tainic deasupra si dedesubt” care ii scapa.
Aceasta stranie si inactuala umanitate a poeziei sale i-a dat un aer inconfundabil in cadrul generatiei ’80, datorita caruia Nichita Danilov este astazi unul din cele patru-cinci nume ce se retin dintr-o pleiada poetica altadata mult mai numeroasa. Poezia daniloviana satisfacea unul dintre comandamentele esentiale ale lirismului, desfacind, in viziuni de o neclaritate tulburatoare, subintelesuri care dau de gindit.
Arsenalul imagistic surprinzator de sarac, definitoriu pentru aceasta poezie, era un argument al consistentei unui univers liric autonom, bazat nu pe calcule si probabilitati, ci pe citeva solide incertitudini. Arlechinii de pe cimpul negru, ingerii vizitatori sau stolurile de manechine, completate, in volumele mai noi, cu alte citeva simboluri explicite in nesfirsite combinari (vinul si griul, copilul si fluturele, zarul si pestele), au conturat o identitate lirica extrem de puternica, ce nu se fereste de redundanta.
Apoteoza din baia de aburi
De aceea este surprinzatoare vadita prefacere prin care trece un poet, altfel, monocord si autosuficient, cu toate ca nimic nu-l impinge la schimbare. Volumul din 2007, Centura de castitate, anunta din titlu o austeritate ce echivaleaza cu o cale nou descoperita catre gratie: ascetismul, infrinarea, anularea fiorului vital. Si totusi, poemul omonim vorbeste tocmai de incercarea unui nonagenar, Feofan, pictor de biserici si mester de lacate, de a-si deschide lacatul propriei centuri de castitate pe care o vede in vis, „scirtiind in bataia/ tuturor gindurilor”. Asceza e doar un mijloc catre un scop care-l transcende. Iar scopul este eliberarea.
Am mai vorbit si cu alta ocazie despre o miscare ce mi se pare emblematica in opera lui Danilov de la Mirele orb incoace: ironia predomnitoare si fantasta din primele volume „optzeciste” ale poetului, rezultata din confruntarea transcendentului cu o realitate fatalmente insuficienta, se efaseaza si aproape dispare din volumele mai noi de poezie, pentru a se refugia in romanele recente si in variatele scenarii epice pe care autorul le prezinta in chip de eseuri publicului cititor, ultima oara in volumul Capete de rind de la Paralela 45.
In special volumele Masa si Extraterestrul si Talpi. Sotronul contin, prin sumedenia de dialoguri imposibile (o taranca discuta cu un alien) si de intrupari problematice (increatul apare intr-o lada etc.), niste reluari ale tablourilor funambulesti, de un umor negru, localizate in, spre exemplu, Arlechini la marginea cimpului. In schimb, poemele din Suflete la second-hand si, iata, cele din Centura de castitate se caracterizeaza printr-o mare sobrietate si ceremonie. Mult mai rara este acum teatralizarea eului, iar parabola bufona apare cu intermitente (vezi, de pilda, Ginduri). Lucrul e explicabil prin schimbarea mizei acestui volum, altfel alcatuit decit cele precedente.
Cum bine observa intr-o cronica Paul Cernat, Centura de castitate este povestea unei apoteoze, anume construita astfel de catre autor. Secventele in care e impartita cartea semnaleaza aceasta ordine sacra: „Insomnia” e urmata de descoperirea „Fetei launtrice”, ceea ce duce in punctul zenitului, acolo unde locuieste „Lumina”. Poezia ramine un teren rezervat gratiei, plutirii sub zodia spiritului. Prozei i se cuvine zona paminteana, a incercarilor si a exhibitiilor metafizice. Salvarea nu poate fi insa gasita decit in vers.
Intr-adevar, poetul e mai putin prezent ca „actant” in acest volum: el este „martor neutru”, „cu miinile la spate”, supraveghind cu detasare realitatea in timpul straniilor sale deformari lirice, „ca dintr-o camera ascunsa, prin ochelari fumurii”. Danilov nu se mai simte parte a teatrului tragic al existentei in lumea lui „dincoace”. El transforma totul intr-o pedagogie a salvarii, proiectata acum asupra unui personaj, Feofan, care prin indicatia vocatiei (e pictor de biserici) poate sa aminteasca de indeletnicirea poetului.
De la inceputul cartii, Feofan este prins in niste ritualuri de curatire, intre care baia de aburi lipoveneasca sau scalda in copca, simultane cu un proces acut de mineralizare si de lignificare: „Unghiile mi-au ruginit/ asemenea frunzelor artarului/ si oasele mi s-au subtiat/ asemenea pietrelor/ peste care curge riul Lethe”. El proiecteaza uneori o privire stiutoare asupra existentei, pe care o explica in poeme-parabola precum Eliberare sau Feofan.
Pe tarmul marii. Cel mai adesea insa purificat de zgura timpului, ajutat si de o sminteala intru Domnul, Feofan inalta imnuri de slava, rosteste liturghii elementelor sau talmaceste pentru ceilalti intelesuri ascunse, intr-un limbaj abstract, usor impropriu („Omul este o fiinta fericita. Mormintul sau este Timpul”, „Dumnezeu privit ca o multime vida” sau „Inainte de a ne cufunda in somn, ni se releva Constiinta. Marea constiinta universala”). In sfirsit, ispasind, Feofan moare „scotind un balon de sapun frumos colorat/ printre buzele crapate/ de arsita sortii”. Povestea sa este, se vede, exemplara la scara cosmica, de vreme ce acest balon de sapun este „aidoma unui glob pamintesc/ redus ca dimensiune/ inauntru totusi se distingeau continentele,/ Europa, Asia, Africa,/ chiar si o parte din America/ si din vesnic inghetata Antarctica,/ inconjurat de alte sfere/ un intreg zodiac”. Iar o astfel de poveste, incheiata cu o moarte luminata, este inspaimintatoare prin semnificatia ei categorica. Aceasta e calea. Centura de castitate, simbolul transparent al ascezei, l-a mintuit pe Feofan. Oare il va mintui, tot ea, si pe Nichita?
O poezie a granitei
Si totusi, dincolo de hagiografia acestui sfint vagabond, Feofan, volumul contine citeva foarte frumoase poeme ale „fiului”, ale celui care inca nu a ajuns la treapta mintuirii de toate cele. Imagini halucinatorii, tinind de buna traditie expresionista a amestecarii unor culori violente pentru a lovi ochiul naiv si temator de cele sfinte al cititorului.
Intre acestea sint Din tata, Casa, Ginduri, Sirma ghimpata, Priveliste, Anghelo. Aici imaginatia intra in delir, un delir sacru, deoarece ajunge sa spuna lucruri adinci: „Am vazut ginduri (umede) intinse/ pe sirma ghimpata/ unele semanau cu niste zdrente/ altele aduceau cu niste bucati de carne/ infasurate in ziare […] Un sentiment ciudat de zadarnicie/ plutea in aer, neincredere/ amestecata cu teama/ si bucurie de-a putea fi… / Privindu-le cum se misca in bataia vintului,/ traiai senzatia ca te afli/ in fata unei granite/ ce separa o tara de alta/ sau un sentiment de altul:/ oamenii amestecati cu vitele/ trecusera dintr-o parte in alta/ si indarat si in timpul trecerii/ fiecare lepadase in urma sa –/ drept marturie c-a fost –/ o bucata de carne/ o bucata de os/ sau o bucata de piele/ colcaind de viermi si de tot felul de tatuaje”. O poezie a granitei, de cea mai buna calitate, scrie acum Nichita Danilov, o granita a existentei, o vama (un frumos poem despre pasarile care isi fac cuib in vama se gaseste tot in acest volum!) permeabila, prin care sufletele intra si ies. Oamenii sint reductibili la cifre, dar din cifre se pot naste iarasi oameni. Lumile „posibile si imposibile” izvorasc „la simpla prezenta/ ba chiar si in absenta duhului”. In jurul unei bucati de carne invelita in ziar roiesc gindurile. Iar o frunza de artar batuta de vint „e cind pe trotuarul acesta, cind pe celalalt/ asemenea si umbrelor sufletelor noastre/ uitind pentru o clipa grija/ zilei de miine/ trec de pe pamintul acesta/ pe tarimul de dincolo. Si inapoi”.
Centura de castitate jaloneaza un destin poetic dintre cele mai importante ale ultimelor decenii. Un destin care mai are pina sa-si gaseasca „mintuirea”.
Nichita Danilov, Centura de castitate,
colectia „Poezie”, Cartea Romaneasca, 2007