Un atelier e o ocazie de a iesi din circuit. De a iesi de pe scena teatrului ca sa gasesti ceva altfel, proaspat, sensibil, creator. Sa te eliberezi de spiritul turmei, sa iesi din institutia care te sterilizeaza, sa te intilnesti fata in fata cu tine si cu altii care cauta acelasi lucru, sa te regasesti protejat de vibratia aerului de munte, plin de respect, intr-o atmosfera unde inspiratia nu e subjugata, iar actorul nu e folosit ca o unealta oarba.
La Plopi, lucrind cu materialul Tanacu am intrat intr-un conflict direct cu un set de concepte destul de bine fixate in mintea fiecaruia si aceasta frictiune a produs o binecuvintata stare de „mirare”, caci ne miram des si cit se poate de sincer de propriile noastre descoperiri, atit teatrale cit si umane. Ne simteam atinsi, miscati, desi rational nu intelegeam intotdeauna de ce. Important e ca nu am incetat sa ne punem intrebari.
Intrebarile erau stimulentele care au declansat natural o stare de curiozitate continua. Desi lucram zilnic de la 7 dimineata la 10 seara, nu simteam oboseala, caci parea ceva firesc sa incerci in fiecare zi sa intelegi cite putin din misterele care alcatuiesc viata, raportate, in cazul nostru, direct la incidentul de la Tanacu. Deveneam de la o zi la alta personalitati creatoare hranite de matca inspirata a comunitatii, cit si de supa magica de prinz plina de mirodenii datatoare de energie buna, servita cu har ceremonios de doamna Mili.
Nu am raspuns la intrebarea „de ce” toate astea, sau „in ce scop”. Raspunsul e in experienta insasi, care nu poate fi descrisa, ci traita. Nu a fost usor, sigur nu am apreciat muntele ca un grup de turisti entuziasti de o vacanta la verdeata. Dimpotriva, sa reprezinti in teatru un fapt real ale carui repercusiuni inca nu sint clare, nici din punct de vedere juridic, nici al adevarului, e destul de neobisnuit si taxant pentru toti cei care se incumeta, din dorinta de a intelege, sa intre in „pielea” personajelor. Dar cei care au rezistat pina la capat si-au dat seama de beneficiile lucrului in comunitate.
La final am cintat impreuna cintece minunate, viata a parut mai fluida si am avut in comun sentimentul ca nu am trait acele clipe degeaba.
Am inteles temporar ce inseamna sa joci un rol. Lumea e un teatru. Un teatru al relatiilor, in care fiecare simte nevoia sa contribuie activ. Si daca legatura ramine inaccesibila mintii constiente, intuitiv recunoastem ca incercarea are sens.
Am revenit la oras mai increzatori. Ca o continuare, a doua zi am plecat la Spoleto, in Italia, pentru a conduce un workshop international cu La Mama Umbria.