M-am bucurat de bucuria lor si nu m-am lasat mai prejos. Am umblat de mi-au iesit ochii nu printr-una, ci de-a dreptul prin trei tari: Tara Hategului, a Zarandului si a Motilor. Ca un facut, exact pe cind le cutreieram impreuna cu Delia, adica acum vreo zece zile, a aparut prin presa ideea ca e chiar sic sa stai in patrie si sa te cateri la cetatile dacice, sa cauti aur prin Apuseni, sa zburzi prin imprejurimile Calanului si Simeriei.
Daca toata snobimea da iama in exotic ca sa aiba fiori, ziceau reporterii, face toti banii sa iesi din rind si sa vislesti contra-curentului in cautare de senzatii tari. Asa ca patru ziare si o revista si-au imbiat cititorii la trairi masochiste unicat, pe urmele a trei din cele sapte minuni ale Romaniei, toate in judetul Hunedoara. Scria in ele ca merita, de pilda, sa-ti faci praf masina si sa-ti dai duhul pina la Costesti sau Gradistea, ca odata ajuns la ruinuri sa ramii mut de dezamagire. Dar nimeni si nimic nu ne-a putut opri setea de necunoscut.
Stau si cuget asa: daca acum un an, cam pe vremea asta, am reusit sa scot trei rubricute din 10 zile tihnite petrecute in Provence tot cu Delia, cit credeti c-as putea stoarce dintr-o saptamina traita la mare turatie in patria zimbrilor? Sincer, simt ca as avea carburant pina la sfirsitul anului. Veti zice ca poate s-o fi pravalit senzationalul peste noi doua. Nici gind. In afara unei scurte toxi-infectii alimentare nu s-a intimplat nimic iesit din comun in cele sapte zile de turism auto-moto si per pedes. Doar un bine coplesitor, stirnit de o curiozitate ghidusa, ca-n copilarie, de pofta aventurii, ca-n tinerete, de o bucurie itita din orice fleac, dar cumva stimparata, ca la maturitate, de o melancolie blinda, ca acum.
In fond, ne-am gindit in timp ce coboram o culme din muntii Orastiei, drumul nostru de-o saptamina, cu descoperirile si micile lui intimplari, cu momentele de curaj nebunesc, cu ezitarile si renuntarile lui, cu tot ce a ramas neimplinit din teama sau doar din prea multa prevedere, ne-a recapitulat cumva, ca o metafora, chiar vietile.
Uau (veti zimbi pe sub mustati), iaca si cursul scurt de filosofie la scoala populara de arta. Pai, cam da, caci de 17 ani, atunci cind ajung la Odiseea, le spun studentilor sa tina minte ca exista si calatorii la capatul carora nu descoperi doar lumea din jurul tau, ci, mult mai important, lumile din tine. Pe cei mai multi, povestea ii trasneste in moalele capului si-i pune pe ginduri, pe unii ii lasa rece, in timp ce mie mi se pare un loc comun. Niciodata in miile de km facuti in cei 17 ani prin Europa si America nu am simtit ca ar fi cazul sa filosofez pe tema asta. Am calatorit, m-am bucurat si gata.
Acum insa, in paienjenisul de drumuri dintre Hateg, Bosorod, Rau de Mori, Zdrapti, Strei, Abrud, Colt, Rosia Montana, Criscior, Chitid, Prislop, Campeni, Orastie, unele duse la capat, altele lasate balta la jumatate sau chiar aproape de tinta, chestia cu metafora vietii n-a mai sunat banal si fumat. Oare de ce?
Daca mai adaug ca totul a inceput de la un telefon dat de Filip Florian din muntii Banatului pe cind noi abia ce ne instalam la Hateg, o sa aveti un motiv in plus sa deschideti la p. 14 si saptamina viitoare.