Într-un mall din marginea orașului, aglomerație, omor. Observ că-s mult mai multe mămici cu copii decât de obicei. E cam frig afară, n-au unde să-i ducă, îi plimbă pe-acolo probabil. Sau o fi de la mărțișoare. „Ce-i aia, mami, căluțu’?!“ „Da, mami, căluțu’, zi și tu: căluțu’“ „Nu, nu, caca, nu pune mâna!“ „Nu, nu, n-ai voie, vine domnu’ și ne bate“ – arătând înspre mine (i-am zâmbit copilului, i-am făcut din ochi, să n-o creadă pe mă-sa)... „Nu știu ce-i aia, mami. O cutie.“
Intru într-o librărie spațioasă, frumos aranjată, burdușită de cărți. Lumina, cam slabă față de restul mallului. Și pustiu. Absolut nici un om, în afară de o doamnă în vârstă, cu privire obosită, la casă. Îmi fac curaj, mă strecor printre rafturi, mă uit prin cărți. Cumva e o atmosferă plăcută, dar, dacă face cineva „bau“ cât te uiți concentrat într-o carte, te scapi pe tine de spaimă. Când să ies, din puhoiul de oameni de pe culoar, se desprinde o mămică, târând un copilaș de mână. Îmi zic bucuros în minte: „Uite și o mamă care îi arată copilului cărț’“. Femeia nici nu ajunge în dreptul casei, doar bagă nasul pe ușă:
— Pliculețe aveți?
Doamna de la casă dă din cap, cu regret, că nu. Mă și mir că nu avea pliculețe.
***
Am sunat-o pe mama să-i spun la mulți ani. Și-am întrebat-o dacă-i la fel de frumos și acasă. Iar ea mi-a spus că „gâlgâie apa pe drum“. Și expresia mi-a amintit brusc de fericirea aia infinită – care nici nu știam cum se cheamă și nici nu-mi puneam problema să aibă vreun nume ori vreo definiție; doar o simțeam – a primelor zile de primăvară, când s-alegea dintre noroaie, pe lângă gard, o cărare uscată de mers desculț și de urmărit flota personală cu bărci de hârtie aruncate în vâltorile șanțului, păzindu-le de copiii care aruncau în ele cu pietre, iar unele ajungeau atât de departe, până la pârâul de la marginea satului, moment în care le mai urmăream o vreme cu ochii, îmi ștergeam nasul cu mâneca, mă întorceam acasă și până noaptea înainte să adorm mă întrebam întruna: „Oare până unde or fi ajuns?“.
***
Și-mi mai amintesc o după amiază fabuloasă de tihnă în copilărie, când tot ce-am făcut ore întregi a fost să vânez un greier de pe malul șanțului opus casei mele.
L-am văzut cum o taie în pământ, am trecut drumul, am deschis poarta, am luat o cană cu apă, m-am întors și-am turnat-o în gaură. Tot căram apă cu cana din curte – o secundă nu m-a dus capul să vin cu găleata –, turnam și așteptam greierul să iasă.
Ca să-l prind în palmă și să-i spun chestia aia cu „Cri-cri-cri!/ Toamnă gri/ Nu credeam c-o să mai vii“. Deși era vară și cald ca acum. Nici după zece căni nu ieșise, dar eu n-aveam niciun deadline, mi se părea că-l pot aștepta și o viață.
Țin minte cum mă uitam fix, nemișcat, în buza dintre umbră și lumină, cu palmele făcute căuș. Dacă n-am ști de Zen, aș spune că l-am inventat eu atunci. Mai stârneam curiozitatea câte unui trecător care mă scotea din transă, mereu cu aceeași întrebare:
— Măi, da’ ce faci tu acolo?
Răspundeam mereu la fel, în șoaptă:
— Prind un greier.
Și nimeni nu mai lungea vorba, nu insista. Trecătorii erau mulțumiți și lămuriți definitiv de răspuns, păreau că înțeleg și respectă preocuparea mea, spunându-și în sine: „Aaa, păi acu’ are noimă. Copilu’ ăsta nu-i tâmpit – cum credeam –, prinde greieri, face ceva important, să-l lăsăm în pace“.
Și după ore de Zen, de cărat apă cu cana, greierul a ieșit, a tras o gură de aer, și-a stors antenele, iar eu l-am prins și l-am băgat într-o cutie de chibrituri special golită pentru moment. L-am scuturat de vreo câteva ori în cutie, la ureche – poate cântă. N-a cântat. Nu i-am mai spus poezia cu „vecina lui furnică“ și „acum joacă, dacă-ți vine“. Mi s-a făcut nu știu cum milă de el și i-am dat drumul în iarbă.