Am insistat și insist pe o idee (fixă): faptul că România de astăzi se găsește în starea jalnică pe care o știm cu toții din pricina celor numiți generic „comuniști“.
De fapt ei reprezintă o rețea aproximativă, spongioasă, adaptabilă, profund amorală și străină de orice formă de patriotism. Rețeaua, țesută sub patronajul sovietic în anii 1940-1950, s-a perpetuat până azi și reprezintă cauza principală a înapoierii României, o țară care a avut măcar șansa să fie plasată în Europa, în proximitatea prosperității occidentale, din care mai ciugulește și ea, găina chioară a Uniunii Europene, câte un bob, două. Altfel, mare diferență între România comunistă și România pesedistă n-ar fi fost. Iar unul dintre motivele acestei situații e eliminarea și/ sau aservirea elitelor din România, proces început atunci, în 1947, și continuat într-o formă atenuată până azi. Și mâine.
Era limpede că, odată ajunși la putere, comuniștii noștri vor elimina tot ce însemna elită conducătoare în perioada monarhistă – pe de o parte pentru că uciderea ritualică a vechiului conducător (reală sau în efigie) e o metodă certificată de validare a noii puteri, iar pe de altă parte fiindcă regimul comunist, popular și muncitoresc, nu agrea foarte tare păturile superioare. Și mai era și sentimentul de atotputernicie al slugii cocoțate pe tron, combinat cu conștiința (reprimată și supracompensată) a imposturii sale, cu teama că vreodată cei îndreptățiți să conducă, să îndrume, să educe îl vor răsturna iarăși, cu un șut în fund, pe uzurpatorul politruc. (Aștept și astăzi să-l văd primind șutul acela în fund, dar cu mai multă îndoială decât acum 25 de ani.)
Așadar, la începuturile lor, comuniștii au eliminat elitele fostului regim, de la oameni politici până la profesori universitari, de la economiști până la scriitori și artiști. Ierarhic, cei ce reprezentau o amenințare mai serioasă au fost tratați cel mai dur. Mulți oameni politici de seamă ai României – inclusiv făuritori ai Marii Uniri – au murit în închisori. Unii, mai tineri și mai puțin periculoși, au scăpat și au dus o existență cvasi-anonimă în lumea slugilor ajunse la putere. La fel s-a întâmplat cu intelectualii, categorie care i-a deranjat mereu pe stăpânii cei noi ai țării, nu în ultimul rând dintr-un complex de inferioritate și din aceeași teamă a impostorului. De aceea intelectualii, chiar și atunci când au pactizat cu regimul, au fost priviți cu suspiciune, supravegheați și împinși într-un fel de rezervație în care se bucurau de mărunte libertăți.
După 1989 vechea rețea, țesută solid în cei 40 de ani dinainte, s-a mobilizat rapid, reușind să-și păstreze puterea. S-a modelat pe măsura noii lumi, dirijând-o și controlând-o cu aceleași instrumente ca odinioară. E drept că de-acum nu mai putea fi vorba de încarcerarea sau uciderea potențialilor inamici, dar nici nu era nevoie – a fost suficientă uciderea în efigie. Prin anii 1990 mă întrebam de unde venea îndârjirea feseniștilor, foștii activiști PCR, împotriva liderului țărănist Corneliu Coposu. De ce tocmai el era ținta celor mai ticăloase și mai fanteziste campanii de dezinformare și denigrare? Am aflat apoi că „Seniorul“, unul din ultimii supraviețuitori ai elitei politice interbelice, refuzase orice compromis cu puterea comunistă. Iar atunci, după 1989, a fost văzut – pe bună dreptate – ca un potențial pericol la adresa rețelei ce se agăța de putere. Mult mai blând au fost tratați, în schimb, liberalii Radu Câmpeanu și recent răposatul Mircea Ionescu-Quintus, cel din urmă fiind dovedit colaborator al Securității comuniste, deci șantajabil și, astfel, mai degrabă o anexă utilă a rețelei decât adversar al ei.
Aici, în spațiul puterii politice, se vede cel mai bine perpetuarea practicilor longevivei rețele de sorginte comunistă. E drept că politica românească de la 1947 până azi n-a prea avut ceea ce am putea numi „elite“. Dar și atunci când apar personaje cu forță charismatică, cu o anumită dedicație morală sau măcar „altfel“, ele sunt eliminate rapid. Nu uit de campania îndârjită dusă în anii 2000 împotriva Monei Muscă, unul dintre puținii politicieni de ținută ai României. Cariera ei a fost distrusă în urma dezvăluirii unei colaborări cu Securitatea, altfel benignă – mai ales în comparație cu cea a lui M. Ionescu-Quintus, liberal îngropat cu onoruri militare și omagiat inclusiv de vechii tovarăși din rețea. Căci ceea ce a început dur în 1947 continuă soft, dar sigur, și astăzi: alte măști, aceeași piesă, alt sistem, aceeași rețea.