Bunica regizoarei povesteste dintru inceput cum l-a cunoscut si s-a indragostit de cel care ii va deveni sot. Totul se desfasoara in Budapesta, inaintea celui de-al doilea razboi mondial, cind lumea traieste in buza dezastrului, inconstienta. Csango Ferenc e tinar si frumos de pica. Are un magazin de incaltaminte in plin centru si reputatia ca se descurca in orice situatie. Cind o cunoaste pe cea care ii va deveni sotie – amor mare. Dar ea e cocheta si rasfatata. Nu stie sa gateasca, nici n-are chef. Nu-i nimic. Ferenc se ocupa de tot. Ea nu trebuie decit sa-l iubeasca. Cuplul oficializeaza relatia in 1941. Din fericire (pentru toata lumea, si pentru noi care ne uitam azi spre ecran), familia Csango era instarita si si-a permis un aparat de filmat. Asa ca, in timp ce bunica povesteste despre viata fericita alaturi de Ferenc ca despre ziua de ieri, noi vedem imagini cu cei doi plimbindu-se fericiti umar in umar prin parc sau iesind pe poarta casei.
Intr-o zi izbucneste razboiul. Ferenc ajunge in lagar la rusi. Sotia e insarcinata cind pleaca. In 1943 primeste o scrisoare oficiala in care i se comunica disparitia sotului. Se scurg anii. Femeia e nevoita sa preia magazinul si sa continue sa traiasca. Copilul creste, apoi se insoara, are la rindul lui o fata, Monica. De la Ferenc, nici o veste. Femeia il iubeste si-l asteapta. Dar intr-o zi niste cunoscuti tocmai intorsi dintr-o vacanta in India apar cu o fotografie. In Bombay exista un magazin de incaltaminte care se numeste Csango si care arata, cel putin pe dinafara, precum cel din Budapesta.
Intrebarile n-au rost
Monica Csango nu sare cu bombita de la inceput, o strecoara undeva in prima jumatate a filmului. Apoi il capaciteaza pe tatal ei, care nu si-a cunoscut tatal si care nu vrea sa accepte ca a fost parasit, de aceea sustine ca tatal lui nu mai are cum sa fie in viata. Altfel, ar fi vrut sa-l cunoasca. Vor pleca amindoi in India. Bunica nu stie. Ea e convinsa ca, daca ar mai fi in viata, Ferenc al ei, marele amor, ar trebui sa fie mutilat sau impotent, suficient de schimbat de razboi ca sa nu mai fie in stare sa vrea sa-si chinuie familia. Asa a vazut ea intr-un film, dupa razboi. Monica Csango si tatal ei ajung in Bombay. Facind pe detectivii, intrebind oamenii pe strada unde era magazinul – al carui proprietar actual nu-i poate ajuta – sint remarcati de un ziar. Primesc apoi un telefon de la cineva care le spune ca are o fotografie care i-ar putea ajuta. Niste oameni la o masa, printre care unul care seamana cu Ferenc Csango. Poza e din 1944. Nepoata si fiu ajung la aceeasi concluzie. Este vorba despre Ferenc Csango. Totusi, spune regizoarea, bunica stie ceva si nu vrea sa spuna. Are ea un secret. In rest, nici urma de Ferenc, nici la citimir.
Intoarcerea in Ungaria. Glont la bunica. I se arata poza. „Da, el e”, spune bunica. Dar adauga repede, ca si cum ar fi fost descoperita: „E ceva schimbat la el, poate era bolnav”. A doua zi, bunica isi schimba pozitia. „Sa vii cu pasaportul, nu cred c-ai fost in India”, ii comunica telefonic nepoatei. Aceasta isi ia aparatul de filmat si se executa. Urmeaza cea mai grea scena din tot filmul, una pe care o viata intreaga o pregateste, ca intr-un scenariu bine scris. Bunica nu mai crede ca barbatul din poza e cel pe care l-a asteptat o viata intreaga. „De ce il tot aperi? Doar te-a parasit!… Si pe tine, si pe copil!”, exclama nepoata, care in acel moment devine prea implicata si mai agresiva decit i-ar permite orice pozitie din lume. Cu forta femeii care asteapta de atitia ani, bunica e inflexibila. „Acela nu e Ferenc, iar tu nu mai insista. Nu intelegi nimic.” Si mai spune la final niste lucruri care suna ca un fel de blestem, precum si „nu-ti mai permit sa discuti cu mine pe tema asta”.
Sa ne mai intrebam care era marele secret al bunicii? Ce motive ar fi avut Ferenc sa nu se mai intoarca? Era marele amor atit de mic? Viata se desfasoara in asa fel incit intrebarile n-au rost. Pur si simplu asa se intimpla si, privind in urma, nu exista regrete. Acest film (care va fi poate in selectia Festivalului de Film Documentar si Antropologic de la Sibiu, din octombrie) e ca romanul Femeia care astepta al lui Andrei Makine. Nu putem sa avem pentru aceste asteptari decit, nu-i asa, „respectul aproape sacru pe care il datorezi unei dorinte supreme, unui juramint”.