Mama face mâncare. Spun că mă duc până în grădină, până „devale“ (cum numeam locul în copilărie, într-un singur cuvânt, reprezentând casa și gospodăria bunicii). Iau cu mine și aparatul foto. Pozez aria pe care a fost casa. Pentru un străin, nici n-ar părea că acolo a fost odată o casă, o gospodărie din care bunica pretindea că nu lipsește nimic, că nu-i trebuie nimic în plus.
Ies prin dreptul a ceea ce a fost odată poartă, pe ceea ce a fost odată uliță. Mă hotărăsc să dau o tură pe toate drumurile satului, pe unde n-am mai fost de zeci de ani. Tot pozez locuri goale pe care a fost odată ceva și acum nu mai e nimic: o fântână, un copac, un mic lac, un gard, case ale prietenelor și rudelor bunicii. Ajung până în capătul satului, la cimitir. Acolo nu fac poze.
Când să mă întorc, dau peste un bătrân al cărui chip îl cunosc, dar nu mai știu cum îl cheamă. Ne binețim, intrăm în vorbă, avem același drum.
— Da’ a lu’ cui ești matale? cade inevitabila întrebare
— A lu’ Pavel și Maria Lăzărescu…
Se uită lung la mine, apoi tresare bucuros.
— Măi, Florin, tu ești?
— Eu sunt.
Nu-mi prea vine să-l întreb și eu al cui e.
— Nu te-am mai recunoscut… Și ce mai faci tu?
— Iaca bine, pe-acasă…
— E bine. Da’ nu-i așa bine.
— De ce?
— Cu războiul ăsta.
— Care război?
— Cu rușii.
— N-ajung ei rușii până la noi.
— Ei, nu zi. Rușii vin oricum la un moment dat.
— Îi opresc americanii, mai am eu o tentativă să-l liniștesc.
— Cu americanii îs lămurit! dă el din mână a lehamite. Numa’ să vrea rușii să vină, că nu-i oprește nimeni… Nu știm noi când, în ce zi, da’ ei oricum vin.
Nu vreau să am o polemică.
— Poate ai și matale dreptate.
— Sigur am. Da’ altfel, dac-ar veni, ar fi o treabă și asta.
— Care?
— Ar mai muri din oameni… Că tare s-a înmulțit și înrăit lumea. Și s-a prostit de tot.
— Cum s-a prostit?
— Mă uit și eu la televizor. Numai scălămbăieli, măscărici, hărmălaie.
— Se distrează și oamenii, ce să facă?
— Asta-i distracție? E prosteală… Eu, dac-aș fi Dumnezeu, aș rade lumea asta de tot.
Nici nu știu dacă să-mi pară bine sau rău că el nu e Dumnezeu.
— Și matale de unde vii? încerc să schimb subiectul
— Am fost la cimitir, la femeia mea. A murit acum patru ani. Neîmpliniți încă.
— Mergi des la ea?
— Numa’ de Sărbători, când se cere cum scrie la carte, cum zice la biserică.
— Ce sărbătoare e azi? mă mir.
— Nu-i nici o sărbătoare…
Să-ți zic ce-am pățit… Azi dimineață, n-aveam eu ce face… Și ce mă gândesc? Să stau degeaba, să mă uit la televizor? Nu… Aveam o căpiță veche într-un fund de grădină. O țineam demult, n-am umblat la fân, să fie peste iarnă, dacă e secetă peste vară.. Și-a putrezit acolo, nu mai băga vaca botu-n el nici s-o picuri cu lumânarea. Ș-am zis să curăț locul. Fânul, ud, putred, cum să-i dau foc? Am zis să-l împrăștii. Am luat furca și m-am dus…
Mi se pare că bate prea mult câmpii pentru un om care se imaginează că ar putea fi Dumnezeu. Sau poate tocmai de aia își imaginează așa ceva.
— Dar femeia, ce-i cu femeia matale? încerc să-l readuc la subiect.
— Asta îți și spun… Știi ce femeie am avut eu. Viață grea. Cât era trează, mă mai înțelegeam cu ea. Altfel, necaz mare, că se ținea de băut. Îi ascundeam cheia de la beci, îi luam banii, ea făcea ce făcea și tot găsea băutură. Vindea lucruri din casă, spărgea lacătul… Îți spun drept, Dumnezeu mă ierte, o și băteam uneori, dar tot nu se liniștea… Și azi, când m-am dus și-am împrăștia fânul ăla putred, am găsit la mijlocul căpiței o sticlă de țuică ascunsă acolo de ea… Am luat-o, am băut și eu o gură… Ș-așa am mai plâns.