Puține sunt lucrurile care afectează atât de grav – și de atâta timp – România cum o face bulversarea oricărei scări de valori, răsturnarea cu dosu-n sus a ierarhiilor firești. Sigur, nicăieri valoarea nu iese la suprafață așa, ca untdelemnul. Pretutindeni există veleitari, lingăi, descurcăreți, protejați și celebrități găunoase (uitați-vă numai la proaspătul președinte al Americii), dar la noi asta e o boală cronică.
Ea proliferează de obicei în aparatul administrativ, dar și în universități, spitale, inspectorate, armată, poliție, la radioul și televiziunea publice – cam în toate instituțiile de stat. E, ca multe alte lucruri, moștenirea epocii comuniste și perpetuează modelele de selecție de atunci, care ne duc încet-încet spre un colaps instituțional. De care n-o să-i pese nimănui atâta timp cât se mai plătesc pensii și salarii, dar asta-i altă poveste.
Și nu, nu e vorba de faptul că majoritatea slujbelor călduțe de la stat se obțin cu intervenții, prin relații de familie sau cu ordin de la partid, de obicei prin concursuri cu dedicație, unde competența e ultimul lucru care contează. Nu, asta e poveste românească veche. Ne-o spune frumos Caragiale în Triumful talentului, istoria cu Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu, dintre care unul, incompetentul cu pile, ajunge funcționar de stat, iar celălalt, competentul fără protecție, se angajează „la privat“. Problema e că fenomenul a ajuns atât de generalizat, încât azi îți vine greu să mai crezi în competența sau buna-credință a unui funcționar public, de oriunde ar fi el. Inspectorii financiari sunt rău-voitori, profesorii sunt proști, medicii sunt incapabili, parlamentarii sunt inculți și hoți, ziariștii sunt vânduți și șantajiști, polițiștii sunt șpăgari etc. Astfel de opinii vehiculează cetățenii obișnuiți despre funcționarii de stat – uneori chiar unii despre alții. Și, uneori, pe bună dreptate. Iar neîncrederea asta macină încet-încet ceea ce ne place să numim „statul de drept“. Îl transformă în ceva ce s-ar putea numi „statul de strâmb“. Sau statul eșuat.
Asta fiindcă la noi – „la stat“ – s-a pierdut demult legătura firească între competență și funcție/ atribuții. Demult, adică de acum vreo șaptezeci de ani, România a apucat-o pe panta pe care alunecă și azi spre fundul prăpastiei. Așa că nu mai pare imposibil să avem un agramat în fruntea Ministerului Educației, un om de paie în fruntea guvernului, profesori universitar plagiatori și chiulangii, administratori de companii ale statului care nu știu ce administrează, deputați vag alfabetizați, primari năuci, dar agresivi, politicieni incoerenți și țâfnoși… în fine, o grămadă de oameni nelalocul lor, cocoțați mult prea sus pe divanul puterii, fără a pricepe prea bine ce caută acolo – în afară de putere, desigur.
Îmi amintesc de una din primele mele întâlniri cu fenomenul, în drumul spre maturizarea românească, care e urâtă și slinoasă, iar dacă nu te mânjește și pe tine, atunci te lipește de peretele canalului colector național. Era prin 1994 și eu, proaspăt profesor de liceu, am mers la o întâlnire festivă, de început de an școlar, cu toți profesorii din județ. Acolo, pe o scenă, a urcat la un moment dat inspectorul județean de limba și literatura română, care a început să țină un discurs… mă rog, discursul era penibil în conținut, un discurs de activist de partid, dar ceea ce m-a uluit a fost agramatismul personajului – repet, inspectorul de limbă și literatură română, cel care controla și evalua sute de profesori de profil. M-am mirat cu o voce sonoră, ca orice tânăr teribilist care crede că poate schimba lumea sau, dacă nu, măcar poate râde de ea din interior. În clipa următoare o profesoară cu ceva mai multă experiență, care cunoștea personajele de pe scenă, s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit: „E protejatul doamnei nu-știu-care. L-a adus aici de la un liceu agricol din județ“. „Și doamna aia unde-i?“ „Doamna nu mai e. A rămas el.“ „Și cum se poate?“ Tânăra profesoară cu ceva mai multă experiență – și mai multă resemnare – a înălțat din umeri.
Se poate. Ne-am obișnuit. De ce ne-am mai mira? De șapte decenii încoace, asta a însemnat normalitatea românească. Așa merg lucrurile. (Poate că de-aia și merg prost.)