Din lista celor necesari în teatru, dar invizibili pentru public, sufleorul este figura care, prin intervenția sa, sprijină interpreții să își amintească și rostească replica potrivită. Emoțiile, uneori neatenția, pauzele prea mari între două reprezentații, monoloage lungi și complicate ori lapsusurile provoacă momente în care actorul are nevoie de un indiciu care să-i deblocheze memoria și să asigure fluxul spectacolului.
Parte a echipei încă de la primele întâlniri pentru orice nou proiect, sufleorul însoțește actorii în toate etapele de ridicare a unei premiere și le rămâne fidel până când titlul iese de pe afiș. E martor la întregul proces de elaborare, consemnează ajustările ori adăugirile, întreaga serie de operațiuni complexe prin care, în prezent, regizorul creează propria versiune dramaturgică. Dar e părtaș și la construcția personajelor, la căutările și neliniștile specifice acestei frumoase trude care e iluzia, magia teatrală. Cu actorii se înțelege din priviri: când au nevoie de sprijinul lui, îl caută cu ochii în partea din stânga lor, dreapta publicului, la arlechin, unde trebuie să fie nevăzut pentru cei din sală, dar vizibil/ audibil pentru cei din scenă.
O vreme, câteva secole bune, sufleorul era poziționat, din rațiuni pragmatice, în mica lui alveolă, cușca sufleorului, din partea din față/ mijloc a scenei, cu capul fix la nivelul scenei. Acolo, în acel spațiu minuscul, stă așezat pe un scaun, cu foile textului direct pe scândura unde strălucesc în lumina reflectoarelor actorii. O mascatură ornamentală integrează scenografic cușca sufleorului pentru a o face mai puțin nelalocul ei. Dar, dacă spectacolul e bun, nimeni n-o mai observă. Sufleorul e, adică, la picioarele artiștilor în slujba cărora se află. E o misiune asumată, de modestie și devotament, de a-i scoate pe interpreți din posibile încurcături cauzate de text și replici.
Apelul la ajutor e codat prin apropierea fizică de locul în care se află sufleorul și de o privire plină de subînțeles, iar răspunsul sufleorului înseamnă șoptirea primului cuvânt, uneori doar a unei litere ori grup de litere care determină declicul pentru actor. De aceea, sufleorul trebuie să fie mereu în alertă, să urmărească desfășurarea textului pe un exemplar al spectacolului pe care-l are în față, la măsuța cu un mic spot de lumină. Atenția, atenția distributivă, puterea de concentrare, reacția rapidă, dicția, aptitudinea de-a lansa cuvântul de sprijin suficient de tare încât să fie auzit de interpret, suficient de slab încât să nu fie sesizat de public sunt calități fundamentale ale unui bun sufleor. Mulți dintre ei au studii de specialitate, de actorie de regulă, dar, nereușind să intre în trupă ca interpreți, devin sufleori. Majoritatea ajung să știe piesa pe dinafară, uneori li se încredințează roluri de figurație, alteori înlocuiesc, în situații presante, un actor indisponibil, dar chiar și în aceste situații recursul la ajutorul lor rămâne vital.
Și la operă există sufleori
În prezent, majoritatea sunt doamne, însă istoria a consemnat exemple celebre de domni care au trecut prin cușca sufleorului: Mihai Eminescu în trupa lui Mihail Pascaly, și I.L. Caragiale în trupa lui Iorgu Caragiali, dramaturgul scriind și o serie de povestiri memorialistice adunate sub titlul Din car-netul unui vechi sufleor.
Deși pare mai greu de crezut, și la operă există sufleori. Și ei îi ajută pe soliști, indicându-le primul cuvânt din fraza muzicală care trebuie atacată peste câteva secunde, cântându-l ușor, șoptit, din aceleași motive de discreție față de public. Sunt mulți cântăreți care și-au format reflexul asigurator de a-l ști pe sufleor acolo, deși nu au nevoie de intervenția lui salvatoare. Absența lui le-ar pricinui îngrijorări suplimentare, motiv pentru care sufleorul e, de fapt, un partener al distribuției. La Metropolitan, de pildă, și astăzi, sufleorul stă în cușca lui cu vechime istorică. Sigur, acum are un scaun hidraulic, comod, și e ajutat de două mici ecrane, unul pe care vede și aude dirijorul și orchestra, celălalt, pe care îi vede pe soliști. În operă, aportul său e încă și mai important decât în teatru, pentru că adesea soliștii nu văd dirijorul și nici orchestra (îi sprijină ecranele din proscenium sau laterale, sus, dar sufleorul le indică și ritmul, fiind un intermediar necesar între instrumentiștii din fosă și soliștii de la rampă). Evident, sufleorul de operă trebuie să fie muzician de profesie.
Tehnologia oferă în prezent soluții alternative. A existat o întreagă dezbatere când Al Pacino, invitat să joace pe Broadway, a recurs la un sistem de căști audio prin care i se sufla textul direct în ureche. Mai există o versiune hi-tech de sufleor wireless, teleprompterele pe care interpreții își pot arunca ochii spre a citi replicile. Actorii obișnuiți mai ales cu filmul, unde replicile se memorează superficial, înainte de turnarea fiecărei scene, nu au exercițiul memorării unui întreg rol, așa cum e în teatru. Firește, nici memorarea în teatru nu e una mecanică, replicile se așază și orânduiesc logic în sertarele memoriei prin tehnici specifice.
Acțiunea, succesiunea scenelor, relațiile cu celelalte personaje, intrările și ieșirile din scenă, asocierile sunt trucuri de mare ajutor pentru interpreți. Antrenarea memoriei e un exercițiu obligatoriu pentru asemenea profesiuni și e oarecum similar cu exercițiul fizic pentru musculatura corporală. Ce se întâmplă când nu există sufleor, iar cineva uită o replică? Colegii dreg situația, improvizând, indicându-i ce anume avea de spus, fără ca sala să-și dea seama.
Un contribuitor atât de important, deși discret, nu a putut să-i lase indiferenți pe oamenii de teatru, care-i recunosc aportul și l-au transformat chiar în personaj. Victor Ion Popa are o piesă în trei acte intitulată Răzbunarea sufleorului, în care sufleorul iese din cușca lui, uită de cumințenie și, ca un bun cunoscător al lumii teatrale, începe să tragă sforile mecanismelor interne. Ca-n vorba cu buturuga mică!