„Știi că la vârsta noastră greu te mai lași furat de amor ca de-un vârtej și te duci învârtindu-te cu el. Când însă ai la activ trei divorțuri și-alte despărțiri contorsionate, probabilitatea de-a repeta greșeala nu se îndepărtează, ci crește. E ceva în tine, în destin, în ADN, în creier, care funcționează după aceeași schemă și te poartă în același loc.
Nu-ți rămâne decât să nu te opui, să nu cauți altceva decât faptul de viață ce, odată trăit, îți livrează o amintire frumoasă, dacă nu un reper. Deși, la drept vorbind, totul s-ar putea să fie un alibi ca să-ți justifici eșecul. Însă, vorba lui Faulkner: cu cât eșecul e mai grandios, cu atât mai justificată a fost încercarea!
Să ne încredem în americani! Când Beth Hart a venit prima dată în România, habar n-aveam cine este și nu țineam să o ascult, să o văd în concert. A doua oară, acum aproape doi ani, în iunie, mă aflam într-o pasă neagră și beam suficient de mult, crezând că asta e soluția la problemele mele.
M-am dus la Sala Palatului luat de val sau împins de niște discuții auzite în Green Hours. La intrare, știi cum se întâmplă când lumea nu se grăbește, fiecare caută un posibil prieten, cumpără un disc, un tricou. Căscam gura fără un interes anume, și-atunci am zărit-o pe femeia căreia îi voi spune Beth, așa, de-a dreptul, și fără jenă că numele de alint corespunde cu al frumoasei bluesmănițe din Los Angeles. Pentru că se numea Elisabeta, și chiar dacă nu semăna cu americanca, împrejurarea aducea cu una din filme și cărți, și la ce naiba să te aștepți din partea unui visător irecuperabil, ca mine?
Am intrat în vorbă lejer, de unde s-ar naște bănuiala că tipa aștepta să fie agățată sau să agațe. Puteam să inventăm tot felul de motive, dar am convenit din start să nu ne amărâm descâlcind povara trecutului, dacă vrem să meargă între noi ceva. Cântecele lui Beth Hart din acel concert nu le țin minte, nici nu cred că am fost atent la ele, ci la atmosferă și la însoțitoarea mea. Discul poate îl știi, era Better Than Home, apărut în 2015. Cel din 2016, Fire on the Floor, a ieșit în toamnă, dar bănuiesc că vreo piesă de pe el tot a cântat. Și, să recunosc, a cântat de-a rupt sala! Mă uitam la toți acei bluesmaniaci. Câteva figuri le știam de prin baruri. Erau în al nouălea cer de plăcere, Beth Hart parcă le umbla cu vocea prin sânge sau le atingea organele genitale, fie bărbat sau femeie! Beth asta de lângă mine avea un zâmbet… Cum să spun? Înghețat e prea mult, prea drastic; zâmbea înțelegător, dar pe deasupra, ca și cum toată agitația o lăsa rece, nu fără o picătură de otravă îndulcită. Ne-am oprit într-un bar din centrul vechi, la un whisky de calitate și-o cafea, înainte să ajungem la mine. Atunci am convenit să stăm împreună un an, vedem ce se întâmplă.
A fost o perioadă absolut demențială. Am vândut apartamentul de la Unirii și-am luat garsoniera din Giulești. Am vizitat Londra, Lisabona, Roma, Helsinki și Amsterdam. Am experimentat substanțe interzise. N-am pierdut-o pe Elisabeta; a plecat din țară, definitiv. Regrete nu mi-a lăsat. A fost prea mișto, ca să-mi pară rău. Și Beth Hart aia e vinovată. Acum, aud că scoate iar un disc, cu Bonamassa. Poate vin amândoi în concert aici, peste vreun an-doi. Crezi că e posibil?“
Și prietenul meu, poetul P.V., comandă altă cafea neagră, la birtul din gară, unde mă petrecuse.