Interviu  -  Alina Purcaru  -  

În cel mai recent volum al său, Putere și sânge. O aventură indiană, volum apărut în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Polirom, Aurora Liiceanu scormonește în istoria Indiei pentru a discuta tipuri psihologice și pentru a analiza câteva povești teribile, consemnate de istorie, retrezite la viață și reinterpretate prin prisma psihologului. Nu doar povestea rivalității dintre două celebre surori, Roshanara și Jahanara este adusă la lumină, ci un adevărat mozaic de momente esențiale, tensionate, încărcate de complexitate, pe care Aurora Liiceanu le-a izolat din istoria Imperiului Mogul. Am vorbit cu Aurora Liiceanu despre schimbare, despre rolurile pe care femeile le-au putut deține în India, dar și în Occident, despre efectele puterii, dar și despre aspectele care au intrigat-o cel mai mult pe parcursul documentării și scrierii acestei cărți.

De când datează interesul dumneavoastră pentru istoria și cultura indiană? Vă amintiți ce anume v-a declanșat această curiozitate?

Am vrut să ma documentez despre relațiile între frați, surori/ frați și surori din perspectivă psihologică și am ales surorile – pentru că despre ele s-a scris în literatură, dar mai puțin în psihologia relațiilor –, mai ales că nu sesizam ceva specific acestor rela­ții. Căutând pe net am găsit două surori din India, dintr-un trecut nu chiar foarte îndepărtat, dar oricum la distanță de prezent și, din aproape în aproape, am ajuns să citesc despre contextul în care au trăit, despre epoca și spiritul timpului lor și, evident, despre ascendența lor și despre cei care i-au urmat.

Cât timp v-a luat lucrul la această carte, doldora de referințe istorice, și cum v-ați descurcat să găsiți informațiile de care ați avut nevoie?

Nu mă așteptam să intru într-o junglă de informații din perspective diferite, dar mai ales istorice și memorialistice. Am căutat in­formații, am accesat zeci și zeci de linkuri, am citit zeci de biografii ale unor călători, orientaliști sau istorici. Ajunsesem să le cunosc viața, să le citesc traducerile din persană sau arabă, astfel încât, cu cât înaintam în documentare, cu atât mi se deschideau alte perspective, alte asociații și, bine­înțeles, alte curiozități. Am lucrat mai mult de patru luni la documentare, ajungând la zi-lumină de lucru, am zeci de pagini de notițe, de observații și conspecte. Dificil este că, mergând pe un drum, se deschid alte alei, alte bifurcații, mecanismul fiind cel de papușă matrioșka, astfel încât a fost o decizie dificilă să zic stop, să stabilesc niște garduri, să nu mă las sedusă de vastitatea pistelor. Începusem să discern clar între sursele credibile, solide, ale unor istorici și traducători, și sursele superficiale, ale unor persoane despre care îmi lădeam lesne seama că nu sunt cercetători în sensul pe care înțeleg eu: spe­cialiști care au rigoare și care analizează în profunzime informațiile. M-am întors de zeci de ori să controlez datele istorice, ale unor evenimente, descrieri etc., să fac corecturi, completări. Am avut și cărți, există și proiecte de a face publice/ de a edita digital materiale foarte importante, memorii de peste trei sute de ani, traduse, traduceri de poezii, autobiografiile și biografiile unor împărați. Astăzi aproape că nu mai jindu­iești după biblioteci, dar trebuie să înveți să distingi între tipul de surse de informații, să le distingi credibilitatea, să observi relația între realitate și ficțiune. Am căutat seriozitatea academică fără să fac abstracție de ficțiuni.

Ce elemente din istoriile și ficțiunile centrate pe viețile monarhilor Indiei v-au impresionat sau v-au intrigat cel mai mult?

Cred că împletirea istoriei mari cu istoriile mici, a vieților personajelor cărții, ca oameni, cu destinul lor și cu personalitatea lor. Istoria socială a acelei vremi este foarte interesantă, simți cum se mișca lumea de acolo, cum mergea către progres sau cum dădea înapoi, în funcție de personalitatea împăratului, a relațiilor lui, a celor care-l influențau, a proiectelor lui privind societatea pe care și-o dorea. Complexitatea relații­lor, interacțiunile dintre oameni, amestecul între irațional și rațio­nal, registrul emoțional și puterea – care, e adevărat, poate sminti omul, poate să-l împingă spre realități subpatologice –, toate acestea încărcate de evenimente concrete, întâmplări, legende și anecdote dau spiritul acelei epoci care m-a fascinat. Parfumul epocii. Să nu uit cultura acestor vremuri: vestimentația, interioarele, bogăția, hrana, flo­ra, fauna, do­rin­țele și obiceiurile, cadourile care se făceau, relația între protocol și viața obișnuită, iubirile și căsătoriile politice, compromisul în relațiile chiar foarte apropiate, cele de sânge, toate acestea le aflăm din memorii și nu din cărți aride de istorie. Unii istorici, însă, s-au aplecat și asupra istoriei sociale.

Ați vizitat vreodată locurile despre care scrieți, Old Delhi, Agra? V-ați dori să o faceți?

Nu, și desigur că mi-aș dori. Dar am văzut în schimb multe expo­ziții de pictură din acea epocă, miniaturi, portrete, care arată alți oameni, alte haine, alte peisaje: o lume care astăzi nu se mai vede, dar din care au rămas detalii în care i se simt urmele.

Cele două prințese surori, Jahanara și Roshanara, au scris și au lăsat manuscrise importante; la fel nepoata lor, Zebunissa, fiica împăratului Aurangzeb. Erau, cu toate, femei foarte cultivate, care au scris fie memorii, fie poeme. Biografiile lor, rolurile politice pe care le-au jucat au umbrit, însă, creațiile lor autonome, care nu mai țineau de relațiile cu soții și cu tații. Cât credeți că s-a schimbat această situație, nu numai în India, ci și în societățile mai apropiate, cultural, de a noastră?

Asta este o problemă care pune ca temă relația între autonomie și dependență. Atenție, corect ar fi să spun între independență și dependență. Ambele surori erau autonome psihologic, erau maturizate mental, știau ce înseamnă cultura, cartea și erau și independente din această cauză. Într-un fel, la ele se manifesta o bipolaritate: independente și, totodată, dependente. Independente psihologic, dar, ca femei, erau dependente de bărbați, tați sau frați sau soți, pentru că puterea pe față era a băr­baților, iar femeile fuseseră crescute să nu uite acest lucru. Ele practicau, ca formulă a dependenței, complicitatea și inițiativa mascată, respectând puterea părții masculine. Aceste femei au intrat chiar pe ușa din spate în jocul politic, dar au intrat. Dacă rămâneau independente, aveau nevoie de protecție, de avere, de o situație materială bună, cum s-a întâmplat mult mai târziu cu Virginia Woolf, de exemplu, sau cum a fost cazul altor mari scriitoare, care s-au pus sub protecția unui soț pentru a-și asigura confortul de se „răsfăța“ scriind. Jahanara și Roshanara erau mai degrabă tolerate, admirate ca femei cu carte, cultivate, dar fără răsunet public din această perspectivă. Cultura lor ținea de o trăire intima. De aceea ele au prins gustul puterii și al relațiilor complicate, încărcate de intrigi, aranjamente și invidie. Sigur, situația s-a schimbat astăzi, dar fără putere financiară sau măcar puterea de a face față vieții nu te puteai descurca. Mă gândesc la Marguerite Yourcenar, la Gertrude Stein. Feministele franceze chiar spuneau că atunci când este vorba despre meritele unei femei în biografia ei apare menționat „fiica lui…“, „amanta lui…“, „soția lui…“. Ideea de apartenență neagă independența.

Lupta pentru prestigiu și putere este firul roșu care traversează toate istoriile pe care le analizați în carte. Din punctul dumneavoastră de vedere, ia această luptă forme diferite, în funcție de contextul cultural și istoric, sau, în esență, e la fel de atroce, indiferent de locul și momentul în care se manifestă?

Ați uitat să adăugați bogăție sau avere. Puterea aduce avere și lupta pentru putere, când se dovedea victorioasă, aducea multă bogăție. Fiind bogat puteai să-i stăpânești pe ceilalți, să ai armată, mulți servitori sau complici plă­tiți. Cele două surori amintite erau cultivate pentru că erau bogate, erau prințese. Dar își doreau și prestigiul, puterea bărbaților, chit că nu conduceau ele. Dorința de putere, invidia față de cineva mai influent și puternic inspira scenarii nu tocmai etice sau morale, labilitatea era mare, nu prea existau atașamente foarte stabile, puterea reconfigura tabloul rela­țiilor. Dar și astăzi este la fel, sunt alianțe temporare dictate de interese comune, dar ele sunt supuse schimbării, fără nici o urmă de resentimente sau culpabilitate. Cum se spune, scopul scuză mijloacele. Dușmănia era rezolvată poate mai puțin barbar, dar când vedem astăzi că britanicii discută despre otrăvirea unui spion rus nu ne gândim la același lucru? La ace­leași acte criminale? Faptul că a dispărut pedeapsa cu moartea nu a eliminat uciderile cumplit de barbare de astăzi, deși au trecut atâția ani de la acele vremuri. Latura întunecată a speciei umane nu a dispărut și se crede că nu va dispărea niciodată, toate discursurile despre negociere, empatie, dialog etc. coexistând cu practici deloc lăudabile. Un mare primatolog care a studiat maimuțele, rudele noaste, spunea că este adevărat că animalul nu este om, dar la fel de adevărat este și că omul este animal.

Comparativ cu femeile din istoria occidentală care fie au deținut putere politică, fie s-au plasat în preajma puterii, cum vi s-a părut parcursul prințeselor indiene din perioada de care vă ocupați? Au reușit ele să folosească altfel puterea, să-i găsească alt scop, să o direcțio­neze către alte cauze?

Cei care au putere fac filantropie, iar specialitatea compasiunii o au, tradițional, femeile (se spune ma­ma răniților și nu tata răni­ților). Personalitatea femeii are ceva ce seamănă cu rolul de infirmieră. Istoric, ele vin cu compasiunea, empatia, bărbații vin sau veneau cu banii (de exemplu daniile la mănăstiri). Și pe vremuri era la fel. Cele două surori au construit grădini, temple, au ajutat văduve și orfani, au dat bani la săraci și s-au apropiat de cei suferinzi. Protocolul compasiunii exista, ca și astăzi. Turneele celor din familia regală britanică de astăzi nu sunt la fel, băile de mulțime nu sunt la fel, când cei de sus coboară la cei de jos? Ca și titlurile pe care și le dau ei între ei și, pe măsură ce trece timpul, se lipesc tot mai tare de cei cărora li s-a aplicat când­va. Când se împarte astăzi puterea în lumea politicii nu este la fel cum se împărțeau înainte ti­tlurile și dregătoriile? Ca să nu mai amintesc nepotismul, un fel de organigramă de sânge. Este adevărat însă că astăzi se vorbește despre imagine, dar tot imaginea era și scopul celor din alte vremuri.

Cu ce ați rămas după acest plonjon în cultura și civilizația indiană? Cum v-a îmbogățit, la nivel spiritual sau la nivel de cunoaștere, documentarea și scrierea acestei cărți?

Am rămas cu sentimentul că există acest puternic paradox: lumea se schimbă, dar în această discontinuitate care este schimbarea este încorporată o continuitate, care, chiar dacă se exprimă diferit, în esență rămâne aceeași. Este precum curgerea unui izvor, repede și săltăreț, care păstrează însă, pe dedesubt, pe fundul, aluviuni ce ră­mân, chiar dacă unele se mișcă și poate chiar sunt luate de apă. Apoi, am rămas cu convingerea că oamenii trăiesc, construiesc și își doresc povești. Că le putem numi scenarii, asta nu înseamnă decât că avem o privire mai rece asupra lor. Scenariile trimit la rațiune, la calcule, pe când poveștile, la emoții.

Sunteți o mare cititoare, și, după cum o dovedesc volumele dumneavoastră temeinic documentate, nu doar de literatură contemporană. Puteți recomanda câteva cărți cu subiect legat de India, care v-au impresionat sau pe care le-ați citit cu plăcere?

Mi-e greu să spun, pentru că documentarea este în cea mai mare măsură în limba engleză. În limba română nu prea există mare lu­cru. În același timp, ceea ce s-a scris nu-mi este pe plac, pentru că sunt cărți construite pe o structură care-mi amintește de istoria făcută în școală. Deloc atractivă, chiar plicticoasă: cifre și capitole cu aceleași titlu.

Puteți dezvălui care sunt intențiile dumneavoastră legate de următoarea carte?

Cred că aș vrea să scriu despre sindromuri care nu apar în celebrul manual de tulburări psihice, folosit internațional, ceva care să se refere la sindromuri relațio­nale, la bolile sau mai degrabă la ciudățenii care țin de relații, fără a viza exoticul.

Galerie foto