Nelinistile astea le-au mai trait si altii – Robert Sabatier, de exemplu, credea ca „batrinetea e vremea in care aniversarile nu mai sint sarbatori”. Hmm, inseamna ca am imbatrinit? Ce mai fandoseli, cita descurajare pentru o virsta atit de mica. Si totusi, daca s-ar putea, mi-as alege singura o zi din an (probabil aceeasi ca acum, ca e oricum cea mai frumoasa) si as numi-o „zi de cadouri”.
Fara sa pomenesc nimic de ani, fara sa mi se ureze diverse – doar cu multe, multe cadouri. Propun un concurs (fara premiu): gasiti cinci metode de a evita sarbatorirea aniversarii – oricum petrecerea e pentru prietenii nostri, nu pentru noi –, minciuni, tertipuri, pretexte, suparari mimate, ceva care sa nu ne oblige sa ne bucuram ca am implinit o virsta. De exemplu, am putea lucra tot anul la un plan de manipulare in masa – i-am convinge pe toti cunoscutii ca ziua noastra nu e pe 6, ci pe 7, si-apoi, cind ne-ar trimite urarile prea tirziu, noi ne-am ofusca. Sau am putea marturisi pur si simplu ca nu ne place toata povestea asta festiva, ca sintem mai cinici din fire si ne-am asuma linistiti conditia de ne-simpatici, de broaste testoase pe care nu le suporta nimeni. Nici o problema – macar o zi pe an sa fim nesuferiti, doar e ziua noastra.
Asadar, am gasit solutia: ca sa scapam de multianuri nedorite, ne purtam urit, sintem cu fundul in sus, inchidem telefonul in nas, ne rastim – si-atunci, poate o sa fim lasati in pace. De aceea nici nu scriu aici cind e ziua mea de nastere: ca sa nu fiu nevoita sa devin antipatica tocmai cu cititorii Enticlopediei. Ceilalti cititori (de orice altceva) sa stie ca nu au nici un tratament special: de ziua mea, zgirii si arunc venin.