„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Detonarea, de Dan Stanca, care va apărea în curând în colecția „Fiction LTD.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
În Germania, în acel oraș îndepărtat din nord-vest, unde cu mai bine de o mie de ani în urmă Carol cel Mare fusese încoronat, Andreea trăia un exil definitiv. Maestrul Hani îi predase o lecție aspră a dezindividualizării. O făcuse să nu se mai gândească la ea însăși, să nu mai dea doi bani pe persoana ei vizibilă, mărginită, ci să creadă tocmai în ceea ce va fi după ce nu va mai fi. De fapt, Hani la un moment dat, ieșindu-și din fire, a strigat la ea:
— Crezi că după moarte vei ajunge undeva?
Strigătul lui a fascinat-o, a spart orice blindaj, a deschis în ea porți care până atunci păruseră una cu zidul.
— Cred, a urlat la rândul ei din toți rărunchii, iar în felul acesta drum de întoarcere nu mai exista.
A revenit în România, dar nu oricum. Era învelită într-o mantie neagră, la fel de neagră ca tabla proaspăt ștearsă din clasa din ciclul primar, pe care scrisese cu cretă primele cuvinte. Dar pe vestmântul ei, în fiecare noapte, era desenat chipul Profetului. Un stilet de antracit scrijelea o fizionomie înspăimântătoare. Nici cel mai dureros tatuaj nu ar fi durut-o mai mult. Fața aceluia care intermedia între marele Allah și mulțimile prosternate apărea pe mantie și chiar pătrundea prin țesătură până când ajungea să se întipărească direct pe piele. Îl simțea astfel pe Profet peste tot. Și pubisul ei era zgâriat de trăsăturile acestui om neobișnuit, care nu ținuse cont de nici o interdicție și atacase frontal grădinile cerului. Nu mai avea răbdare și dorea la rândul ei să pornească ascensiunea nemiloasă. Nu se putea să nu reușească acolo unde dorea să ajungă cu toată ființa ei. Tot ceea ce lăsase în urmă era praf, negreață, rămășițe ale unei vieți dezordonate. Nu mai credea decât în ordine și în jertfă. Și injecțiile care-i găuriseră fundul pentru a se vindeca de sifilis aparțineau aceluiași registru inutil. Cucoana pe care o păcălise era o jivină minusculă pe care elefanții din junglă o striveau sub tălpi. Știa că o să moară, dar faptul acesta o bucura peste măsură. Moartea era beznă iluminată. Mai presus de acest prag, care odată trecut, se sfărâmă ca și când nu ar fi fost, o așteptau frumuseți neînchipuite, universuri imaculate, livezi virgine. Și ea în sinea ei se întreba: unde sunt cei care nu mai sunt? Și ea când nu va mai fi, se va găsi altul care să-și pună aceeași întrebare. Unde a ajuns micuța Andreea Bianu Meinhof? Chiar nu mai e? Chiar nu mai e deloc? Nu se poate așa ceva. Undeva tot este, din carcasa ei nu au rămas decât țăndări, țăndările au explodat în fragmente și mai mici, tot ce a fost odinioară închegat și masiv s-a transformat într-o pulbere fină. Dar aceasta este cenușa spre care poate se va apleca tatăl ei pentru a o regăsi. Cine are curajul să vâre mâinile în vatră și să culeagă de acolo scrumul unor arderi cumplite are șanse să descopere firimituri de stea. Așa gândea și Alexandru departe de fiica lui. Nu se putea duce cu gândul tocmai până acolo încât să-și imagineze că, printr-un hocus-pocus malefic, Andreea intrase în detașamentele morții și curând va fi trimisă în misiunea finală. Dar avea nevoie de o revizuire integrală a vieții și, mai mult de atât, să coboare în trecut pentru a vedea acolo cum s-au îmbinat piesele unui destin nimicitor. Mama Lenuș îl supraveghea, dar nu scotea un cuvânt. Se gândea din ce în ce mai des la socrul ei despre care auzise că făcuse ceva nepermis. În liceu, Alexandru se amuzase cu pățania aceea. Acum însă, nu-i mai venea să râdă. Bunicul lui nu se stăpânise și repezise doi pumni în botul marelui istoric și critic literar G. Călinescu. Nu lovise doar un om, ci o întreagă instituție a mistificării. Din pumnii aceia țâșniseră scântei, iar scânteile incendiaseră tocmai destinul familiei căreia îi aparținea. Nu era casa Buddenbrook, nici „les Thibaults“, arborele Forsyte sau clanul Buendia, măcar să fi fost Cozienii neaoși sau Moromeții, dar erau doar Bolborocii, preschimbați în Bieni, niște oameni obișnuiți, peste care trecuseră șenilele zecilor de ani și nici tatuați nu ar fi arătat mai bine, ha, ha…
În clipa în care, chiar de Sfântul Andrei, doar cu o zi înainte de marea sărbătoare națională, incinta unui elegant Mall bucureștean a fost gazda unui atentat terorist, Alexandru se afla taman acolo. Nu mergea în Mall-uri nici să-l pici cu ceară, dar așa i-a fost lui scris. A fost prezent, altfel spus, la întâlnirea cu același destin crunt. Nu avea cum să scape. Poate cu o noapte înainte îl visase din nou pe Nichifor Crainic, dar nu într-o cabină izolată în munți, la discreția intemperiilor, ci deja reținut în sediul Ministerului de Interne, vârât la subsol, asaltat de șobolani, tușind și expectorând. Și doar la o celulă de el se află celălalt Nichifor, care se uita la pumnii săi și nu-i venea să creadă în ce scop îi folosise. Alexandru visase chiar visul bunicului său în care apărea strănepoata Andreea, spulberată într-un nor de carne, sânge și schije. Sărmanul Marin Nichifor Bolborocea Bianu a visat-o înainte de moarte pe fată, dar nu l-a visat pe fiul sau chiar pe nepotul lui pierit în același noian. Nepotul avea însă să-i viseze visul. Nu-l cunoscuse pe bunic, cu toate acestea i-a apărut în noapte imaginea unui om doborât de viață, cu sufletul întortocheat, din care se întrupau premoniții incredibile.
CARTEA
Romanul Detonarea poate fi considerat un fel de Veac de singurătate românesc. Începe chiar din anul 1918, anul Marii Uniri, și sfârșește violent chiar în zilele noastre. O familie, văzută pe parcursul a patru generații, străbate acest interval de transformări radicale ale destinului României, având parte de întâlniri providențiale, care se dovedesc fatale. Semnificativ, fiecare reprezentant al generației sale are câte un mentor, un îndrumător, o călăuză care intervine decisiv în viața sa. Apar astfel nume importante ale istoriei, scriitori, gazetari, precum Nichifor Crainic, Silviu Brucan, Noël Bernard. Tabloul general este acela al unei împletiri între bune intenții și perfidie, între naivitate și ticăloșie, între idealism și cinism. Deznodământul cărții este de-a dreptul exploziv; ultimul descendent al familiei Bianu, o fată, strănepoata, va avea parte de o soartă cumplită, pecetluind în acest fel destinul celor care au precedat-o.
AUTORUL
Dan Stanca s-a născut pe 30 septembrie 1955. A debutat editorial cu romanul Vântul sau țipătul altuia în 1992. Până în prezent, i-au apărut 25 de romane. Printre care Domnul clipei, 2000, Mut, 2006, Noaptea lui Iuda, 2007, Craii și morții, 2012, Boala și visul, 2013, Înaintemergătorul, 2016, Anii frigului, 2017, Cum mi-am distrus viața, 2017.
A fost recompensat cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Apocalips amânat, 1998, Drumul spre piatră, 2003, Boala și visul, 2013, Ghetsimani ’51, 2016); Premiul Asociației Scriitorilor din București (Domnul clipei, 2001, și Cei calzi și cei reci, 2009); Premiul Fundației „Flacăra“ (Ritualul nopții, 1999); Premiul revistei „Ateneu“ (Noaptea
lui Iuda, 2008).