Spuneam săptămâna trecută că de șaptezeci de ani România este țara incompetenței și imposturii – până în 1989 cam peste tot, după 1989, unde s-a mai putut. Și, slavă Domnului, s-a putut și se mai poate în multe locuri – de obicei în aparatul de stat. Și, tot de obicei, acolo se găsesc sau se inventează slujbe de șefi, cu salarii mari și șanse generoase de căpătuială pentru clan.
Este tot o moștenire a comunismului, care a modelat România de astăzi, făcând-o ceea ce este: o jale de țară. Este o moștenire ce pare să se fi potrivit mănușă unei societăți oricum obișnuite cu incompetența de rang înalt.
În 1947-1948, când comuniștii autoproclamați preiau puterea, dau la o parte foștii directori, administratori, primari etc. și devin șefi peste tot. Controlează totul, dirijează totul cu autoritate și aplomb. Azi s-ar putea spune că e imposibil ca niște propagandiști cu studii puține și cu lecturi limitate din clasicii marxism-leninismului stalinizat să administreze eficient o țară. E foarte adevărat, dar pe atunci o asemenea obiecție l-ar fi trimis pe cârtitor ani mulți în pușcărie. Asta pentru că el, Comunistul, se pricepea la orice: era ceva axiomatic. Un comunist adevărat era de obicei un muncitor iluminat de știința marxistă, care înțelegea mersul societății și știa s-o aducă pe calea cea bună, spre mântuirea egalitaristă. Iar dacă el înțelegea rosturile lumii și putea să îndrume omenirea spre fericire, cum să nu fie în stare să conducă un fleac de uzină? Sau un prăpădit de județ?
Comunistul știe orice. Iar ce nu știe, învață în câteva zile și ajunge mai priceput decât specialiștii cu zeci de ani de experiență în domeniu – în orice domeniu. Comunistul se pricepe la producție industrială, se pricepe la agricultură, la economie, la fizică și matematici superioare. Se pricepe la literatură și impune normele literaturii „adevărate“, pentru poporul muncitor. Se pricepe la arhitectură și îi dă sfaturi arhitectului de prestigiu, cum ne-o spune și George Călinescu în Bietul Ioanide, unde bietul de Ioanide primește umil sfaturi de la un muncitor. Se pricepe să citească în sufletul omului și, în general, lucrurile la care nu se pricepe nici nu contează.
Sună mult prea frumos și prea stupid ca să fie adevărat. În practică lucrurile au fost mai simple și mai cinice: partidul și-a pus oameni de încredere în toate funcțiile de conducere. Așa s-a ales România de atunci cu directori analfabeți, cu prim-secretari grobieni și inculți, dar autoritari, cu primari tălâmbi, cu funcționari meschini și încuiați. Mai mult decât atât: în spații unde competența părea o condiție obligatorie, cum ar fi cel universitar, au apărut profesori făcuți la repezeală, cu școala de partid echivalată cu o facultate, care au umplut golurile lăsate de epurarea comunistă și au predat și ei ce le cerea partidul. Adică nimic sau, în cel mai bun caz, nu mare lucru. S-au umplut universitățile de profesori de economie socialistă, socialism științific, istoria mișcării socialiste și comuniste etc. Pe la colțuri oamenii de rând mai râdeau, dar cu fereală, fiindcă pe atunci râsul putea fi fatal. Sau măcar aducător de condamnări la închisoare.
Cu timpul, n-au mai râs. S-au obișnuit. Funcția și puterea pe care o aducea ea erau suficiente pentru a recunoaște autoritatea incompetentului – și, în timp, ea a înlocuit competența. Într-o uzină oarecare, ori de câte ori intervenea o problemă concretă, directorul dădea ferm directiva de partid: „Rezolvați!“. Și cei din uzină știau cui să se adreseze, cine putea repara o defecțiune majoră, cine descâlcea vreo încurcătură la livrare.
În universități profesorii de Nimic (socialism științific, marxism, istorie a RSR etc.) își vedeau neabătuți de munca lor inutilă. În administrație prim-secretarii tăiau și spânzurau. Și lumea îi respecta, fiindcă erau oamenii partidului. Adică ai Rețelei. Nu competența îi recomanda, ci obediența față de superiori și autoritatea față de subalterni – exact calitatea necesară aparatului de partid (o sintagmă mecanizată foarte nimerită). Această substituire a valorilor, pe care România socialistă și ineficientă a încurajat-o, s-a perpetuat și se perpetuează și astăzi, cu rezultatele bine-cunoscute.