Dosar  -  Radu Cucuteanu  -  Centenarul meu  -  

Am intrat în Anul Centenarului de, iată, patru luni deja. Un an care trebuia să sărbătorească Unirea de la 1918 și apariția României Mari. Deocamdată însă, în pragul sărbătorilor pascale, singurele evenimente notabile în această direcție au fost desele schimbări din Ministerul Culturii (inevitabil și al Identității Națio­nale) și eșuarea proiectelor în retorică găunoasă. Mai degrabă dinspre mediul privat și dinspre instituțiile autonome, precum univer­sitățile, s-au înre­gistrat acțiuni care să marcheze momentul – exemplul cel mai la îndemâ­nă fiind cel al conferinței interna­­țio­nale organizate de Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, cu tema Marea Unire a românilor (1918). Istorie și actualitate, desfă­șurată pe parcursul a trei zile (22-24 martie). Din partea instituțiilor centrale, însă, cum spu­neam, liniște aproape de mormânt. Dacă în 2017 ne temeam că vom avea parte de o paradă de spectacole folclorice și de manifestări ce să țină mai degrabă de un festivism cu accente naționaliste, totul făcut pe speze publice, în realitate în 2018 dinspre Ministerul Culturii s-a instaurat „seceta centenară“. Din acest motiv, „Suplimentul de cultură“ a întrebat o serie de autori (dar nu numai) despre cum vede fiecare acest an, ce-ar fi trebuit să fie sărbătoarea Centenarului? Se poate face un inventar al motivelor de bucurie în Anul Centenar? Cum știu (sau nu se pricep) românii să facă sărbători naționale? Răspunsurile, în paginile următoare.

Cătălin Pavel: Tricolorul la minutul 90+10

Centenarul e o sărbătoare mai națională decât care nu se poate. Asta înseamnă că nu e organizat în jurul unei zile în care, dintr-un motiv sau altul, se dă liber pe tot teritoriul țării, ci că pur și simplu te obligă să locuiești în 2018 în imediata vecinătate a ideii de națiune.

Indiferent ce frisoane le dă unora acest cuvânt, el nu poate fi înlocuit cu o benignă perifrază post-cool. Iar într-o discuție pe tema asta, oricum ai da-o, un rol nu exclusiv, dar central, trebuie să îl aibă istoria țării și limba ei. Na­țiunea, chiar dacă a depășit cadrele conceptuale comparativ rigide din secolul nouășpe francez și german, totuși nu se defi­nește ca un grup de oameni care folosesc același software sau sunt fani ai aceleiași echipe.

Cum nu am o minte avangardistă, mi s-ar părea deci absolut OK dacă aș vedea că printre manifestările legate de Centenar, pe lângă binemeritata distracție, la loc de cinste sunt cele care sărbătoresc tocmai aceste două lucruri, istoria României și literatura ei dintotdeauna. Prin acest cuvânt, extrem de dificil, sărbătoare, nu mă refer la ritualuri de stat cum ar fi depunerea de coroane de flori la monumente, ci la un fel de promovare-mai-simpatică-decât-oricând a cunoașterii celor două.

Ar fi legitim și ca accentul să cadă eventual pe ce s-a întâmplat în ultimii o sută de ani. Ediții comentate, tineri autori, institute de cercetare superdotate, știință făcută mai cu zâmbetul pe buze, muzee renovate, muzee noi, mu­zee așa gândite încât copilul, băgându-și fețișoara între tine și ecranul laptopului, să-ți ceară să-l duci din nou. Habar n-am când a început statul pregătirile pentru Centenar, dar în general planul pentru asemenea manifestări ar trebui să fie gata cu vreo 5 ani îna­inte. Ca să distribui mici cu muștar tricolor în toată țara sunt probabil suficiente și câteva luni, dar și acest lucru trebuie luat foarte în serios ca să nu apară disfuncționalități campestre.

În ce termeni vorbești despre ce-a făcut România în ultimul secol? În 1970, băieții noștri (curios, și în 1970 tot băieți erau) au jucat cu Anglia, care era atunci campioana mondială, la CM din Mexic. Englezii n-au arătat mai nimic, dar au câștigat cu 1-0. Despre acest meci un bun jurnalist sportiv român a scris apoi un reportaj fictiv, doar pe jumate în glumă, în care România câștiga cu 5-0 după un meci în care ai noștri pedepseau nemilos toată mediocritatea englezilor, profitau de toate șansele, în fine, străluceau așa cum meritau. Cum să nu înțelegi frustrarea asta, dorința disperată ca, în multe ocazii, istoria noastră să fi fost altfel?

Ce vreau să spun cu paranteza asta e că nu văd Centenarul ca pe o ocazie pentru o asemenea rescriere de tip „5-0” a istoriei noastre. Nu am fost și nu suntem nici cei mai cultivați, nici cei mai ospitalieri, nici cei mai credincioși din lume și nu e nevoie să avem nici unul dintre aceste trei recorduri pentru ca țara să o ducă foarte bine. Cu atât mai puțin e nevoie să ne luăm înfrângerile și să le transformăm retoric în victorii. Ar fi suficient dacă ne-am concentra, pentru Centenar, asupra a ceea ce realmente a fost făcut onorabil. (Cu obligația, bineînțeles, ca până la Bicentenar să discutăm în egală măsură și ce a fost onorabil și ce n-a fost.)

E esențial să rămână ceva în urma evenimentelor legate de Centenar

De pildă, în perioada 1918-2018 s-a scris totuși în România o literatură cu multe momente excelente, o literatură cu destul oxigen în ea pentru o viață de cititor la fel de bună ca oriunde. E drept că o parte așteaptă încă să fie recuperată de noi și o parte și mai mare așteaptă încă să fie tradusă în limbi de circulație, totuși e vorba de singurul secol al istoriei noastre în care producția literară a fost, zic eu, comparabilă cu cea a marilor puteri (literare) mondiale. În 1918-2018 România a avut și o istorie bogată, zdrobitor de bogată – nimic liniar în ea. Tot secolul următor cohorte întregi de istorici pot rumega ce s-a întâmplat aici în secolul trecut. Și istoria, și literatura română în această perioadă au fost de multe ori exemple de cum poate fi metamorfozat ceva care ți se vâră pe gât; până la urmă, asta înseamnă creativitate în condiții reale.

Chiar și-așa, o parte din aceas­tă istorie este prea puțin sau prea partizan cercetată. O parte din istoria noastră rea e tot așa de necunoscută în lume ca și literatura noastră bună. Aici ar merita zis că preistoria și Antichitatea rămân până una-alta cel mai bun ambasador al istoriei românești. Dacă iei o istorie generală a Europei în Antichitate, publicată în Occident, 6% din volum, să zicem, se ocupă de teritoriul azi românesc. În istoria Europei în Evul Mediu, sau chiar în perioada modernă, nu­mai 3%. Exemplul suferă bineînțeles de o caraghioasă obsesie cantitativă, dar cred că spune totuși ceva. Până remediem asta, o mare expoziție a arheologiei românești la Centenar, care să călătorească prin Europa, dar și la noi, ar fi la fel de eficientă diplomatic ca o mare paradă militară.

În orice caz, e esențial să rămână ceva în urma evenimentelor legate de Centenar. Poți să chel­tuiești tot bugetul ca să-l aduci pe Cai Guo-Qiang să facă cele mai mari jocuri cu praf de pușcă, explozii și fum din istorie. Dar parcă mai bine ar fi ca bugetele cheltuite de Centenar să nu trântească doar un capac de dis­tracție peste ultimii o sută de ani, ci să ajute și cultura – sau dacă asta e ridicol, atunci măcar jurnalismul sportiv.

Cătălin Pavel este arheolog și scriit­or. Ultimul volum publicat este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017

Cosmin Leucuța: „România este o țară ce pare croită după un model tot mai des întâlnit, este o țară a extremelor“

100 de ani de România. Când o spui cu voce tare sună ciudat, te ia prin surprindere. Aniversarea a un secol de la Marea Unire pare să fie un eveniment pe care nu te-ai așteptat niciodată să îl trăiești cu adevărat. E un fel de cometă a lui Halley, îți pare ceva îndepărtat, fascinant și abstract. Dar nu este nimic din cele enumerate. În schimb, e ceva real.

Un secol de România este mai mult decât suficient pentru a te opri și a sta pe gânduri. Da, românule, cu tine vorbesc! Scoate-ți capul din rețelele sociale și din televizor și privește puțin în jur.

Ce vezi?

Ei bine, nu prea multe. Dar destule. A trecut un secol de când România a devenit cam cât de mare putea să fie. Și de atunci mi se pare că tot încearcă să se mențină pe linia de plutire. Într-o sută de ani s-au întâmplat destule lucruri frumoase și destule lucruri groaznice, încât să putem spune că lumea nu a fost indiferentă la țara din Carpați. Dar vremurile trecute sunt trecute, iar aniversarea a o sută de ani de România mi se pare a fi prilejul cel mai bun de a privi spre viitor. Și viitorul mi se pare sumbru. Fie că vorbim despre economie, politică, justiție, nivel de trai, educație sau cultură, România este o țară ce pare croită după un model tot mai des întâlnit, este o țară a extremelor. Ori prea mult, ori prea puțin. Pur și simplu, nu prea există cale de mijloc, ceva decent și normal. Totul trebuie să fie ori ascuns, ori exagerat.

Până și organizarea sărbătorii Centenarului a fost punctată de felurite întâmplări care ar trebui să ne dea de gândit: care sunt prioritățile României anului 2018? Îmi vine în minte gestul simbolic al lui Daniel Șandru, șeful Departamentului Centenar, care și-a prezentat demisia din funcție în contextul adoptării OUG 13/2017. Nu îmi propun să fac politică, dar atunci când ești martorul unor asemenea contradicții, într-un asemenea moment al istoriei, te gândești cam care erau șansele?

Cred că ne lipsește un țel comun

Centenarul Marii Uniri ar trebui să fie un moment în care România să se prezinte ca o națiune strânsă, fără goluri și lipsuri, dar mi se pare că acum, ca popor, românii sunt, într-un sens esențial, dezbinați. Cred că ne lip­sește un țel comun, iar țelul acela ar trebui să fie să rămânem ceea ce ne-am zbătut atât de mult timp să devenim: uniți.

Nu pot spune că am multe așteptări de la această sărbătoare. Nu pentru că ar fi nerealiste, ci pentru că mi se par inoportune. Poate că Centenarul a sosit prea devreme. Poate că nu suntem pregătiți pentru el. În mod sigur, nu se simte în aer atmosfera de sărbătoare. Fiecare aleargă să își rezolve problemele, mari sau mici, și prea puțini își dau seama că acesta este un moment pe care nu îl vom putea retrăi. Poate nu va exista al doilea Centenar al României. Globalizarea ne răpește tuturor, încetul cu încetul, identitatea și poate peste încă o sută de ani nici nu vom mai fi oameni.

Data de 1 Decembrie 2018 va veni. O vom sărbători, probabil în capitală mai zgomotos și mai prelung decât oriunde, cu cozi și așteptări suprarealiste, iar în data de 2 vom ieși să strâgem resturile de pe străzi. Data de 1 Decembrie 2018 va veni, apoi va trece. Important ar fi să nu ne prefacem că totul e OK, ci să o sărbătorim cu conștiinciozitate și lipsă de ipocrizie.

Cu ocaziei împlinirii vârstei de o sută de ani îi doresc României să fie tot ce poate fi!

Cosmin Leucuța este scriitor cu normă întreagă, iar ultimul său roman, Hoodoo, a apărut la Polirom în 2018.

Liliana Corobca: „Aniversarea Centenarului nu este un prilej de mare bucurie, ci prilej de cunoaștere“

Pe 27 martie 1918, Basarabia, devenită Republică Democratică Moldovenească, se unește cu România. Pentru mine, aniversarea Centenarului nu este un prilej de mare bucurie, ci prilej de cunoaștere.

Am văzut că se scrie mai mult pe această temă, și la Radio România Cultural am ascultat niște emisiuni, istoricii publică tot felul de documente și comentarii. Fac parte din generația care nu a învățat (la școală) niciodată istoria Basarabiei sau a Republicii Moldova, nici măcar din perspectivă sovietică, taman căzuse regimul comunist și s-a desființat materia școlară în cauză. Am încercat să recuperez în timp, dar Centenarul e un motiv în plus ca toți românii să afle mai mult despre Basarabia și Bucovina.

Aceste două foste provincii românești aparțin astăzi unor state cu care România e în relații de prietenie și vecinătate și aceasta face din „Centenar“ o sărbătoare delicată și cu atitudini „complexe“. N-ar vrea să fie în nici un caz un motiv de dezbinare, nu am avut mari așteptări, dar parcă tot ar fi cazul unor întâlniri mai deschise, cu audiență mare, nu mici conferințe semiclandestine.

În 2001, am fost invitată la manifestarea Nordul Bucovinei, Regiunea Herța și Nordul Basarabiei – istorie și civilizație românească, unde, timp de zece zile, un grup format din studenți și doctoranzi din Republica Moldova, Ucraina (români din regiunea Cernăuți) și România, câte zece din fiecare țară, a cutreierat Bucovina de Nord (care-i acum teritoriu ucrainean). O adevărată sărbătoare, un fel de Centenar avant la lettre.

Încă mi-aduc aminte de vizita orașului Cernăuți, de casa în care a locuit Mihai Eminescu, cu un bust al poetului în curte și o gospodină care spăla de zor niște rufe într-un lighean, casa aparținând astăzi unor particulari. Am văzut și bustul poetului Paul Celan, am vizitat universitatea faimoasă, satele românești din împrejurimi, am fost la Cetatea Hotinului, ne-am plimbat în jurul unei biserici în ruină, construită de Ștefan cel Mare, ne-am întâlnit cu personalități de acolo, lideri de opinie, redactori de publicații românești, profesori de limba și literatura română.

Un interes mai mare pentru românii din afară

Ne-am întors încărcați cu publicații bucovinene, am primit și o antologie a literaturii din Bucovina, Pagini de literatură română – Bucovina, regiunea Cernăuți. 1775-2000, proaspăt apărută. Am cunoscut oameni minunați și am legat prietenii.

Nu știam atunci că peste un deceniu și ceva mă voi întoarce (simbolic) la Bucovina, voi studia toate publicațiile primite și multe altele, voi scrie un roman despre bucovinenii deportați în Kazahstan și Siberia în iunie 1941. Dacă am anul acesta prilej de mare bucurie, acesta este: publicarea romanului Capătul drumului, la Editura Polirom, în prestigioasa colecție „Fiction Ltd“. Mi-au și spus primii cititori că e o carte tocmai bună pentru Centenar: cuprinde și Bucovina, și Basarabia, și România. Miza cărții nu a fost Centenarul, desigur, dar m-aș bucura să aibă cât mai mulți cititori și să existe un interes mai mare pentru românii din afara granițelor țării.

Liliana Corobca este scriitoare, ultimul său roman, Capătul drumului, apărând la Polirom în 2018.

Ioana Baetica Morpurgo: Trei culori cunosc pe lume – centenarul daltoniștilor

Locuiesc într-o țară în care „uniunea“ a fost considerată sacră pâ­nă acum două veri, când au ieșit rezultatele referendumului Brexit, care au pus sub semnul întrebării, printre multe altele, și integritatea teritorială a Regatului Unit.

Parlamentul Scoției a discutat serios posibilitatea unui al doilea referendum local, care să determine dacă Scoția (care în iunie 2016 a votat într-o majoritate covârșitoare ca UK să rămână în Uniunea Europeană) să se separe de restul Regatului Marii Britanii și să formeze un stat de sine stătător – parte din UE. Negocierile Theresei May la Bruxelles dina­inte de Crăciun au ajuns într-un impas – primul dintr-o serie de care guvernul conservator se va izbi în anii de mandat care i-au mai rămas – legate de stabilirea controlului unei granițe viabile cu Irlanda, stat UE, fără să trezească conflictul din Irlanda de Nord, a cărui memorie e încă destul de acută în conștiința a trei generații.

Pe lângă problema integrită­ții teritoriale, mai există acum, post-Brexit, și cea a integrității socio-culturale. Într-o societate care, de bine de rău, a menținut o uniune timp de secole și s-a bazat, de la Al Doilea Război Mondial încoace, pe politica multiculturalismului, iată că cetățenii altor state europene cu rezidență în UK au devenit dintr-odată unwelcomed. Diferențele culturale nu mai sunt celebrate neapărat (sau nu de toată lumea), ci au devenit problematice.

Istoria personală a individului nu poate fi negociată ca superioară sau inferioară

În altă ordine de idei, tot în UK anul acesta se sărbătorește un alt centenar, extrem de important, mai important, aș îndrăzni să spun, decât orice celebrare a unui stat sau a altuia. Se împlinesc o sută de ani de la acordarea dreptului de vot femeilor (peste 30 de ani și cu ceva venit, e adevărat, dar acesta a fost începutul). Înclinația mea ar fi să mă preocupe mai mult celebrarea unei astfel de uniuni – în drepturi egale și reprezentanță politică a genurilor – decât orice sărbătorire de genul România Mare cu tenta naționalistă pe care o implică.

Terry Eagleton spunea că principala diferență (și una foarte dificilă) între dreptul la autodeterminare al oricărui individ (ba­za democrațiilor moderne) și cel de autodeterminare al oricărei comunități (baza naționalismului din toate timpurile) e aceea că, dacă în primul caz se creează o coeziune între indivizi (fie că apar­țin sau nu aceleiași comu­nități de gen, de etnie, de religie etc.), în al doilea caz se poate ajunge la idiosincrazii politice, prin care o comunitate să-și aproprieze drepturi teritoriale în detrimentul altei comunități vecine, să-și revendice superioritatea culturală față de alte grupuri sociale.

Istoria personală a individului nu poate fi negociată ca superioară sau inferioară față de cea a altui individ. Memoria colectivă sau trecutul unei comunități poate încă da naștere la astfel de determinări exogame și creează în final un dezechilibru în proiectul democratic. Un exemplu la îndemână: un sârb a cărui familie a fost decimată de croați are același drept la autodeterminare ca un croat a cărui familie a fost exterminată de sârbi. Același drept cu un român a cărui familie n-a fost omorâtă de nimeni.

„Sper că ești fericit(ă) oriunde te-ai afla pe pământ“

Drepturile omului sunt bazate pe un principiu nenegociabil – „valoarea“ fiecărui individ e determinată de simplul fapt că e o ființă umană, și de aceea e egală cu a oricărui alt individ.

Dacă vorbim de comunitatea etnică a croaților sau a sârbilor, dreptul la autodeterminare se confundă cu procesul de reevaluare a traumei cu rădăcini adânci în istorie, bazat nu pe egalitate, ci pe recuperare de identitate – un proces ușor de manipulat, politizat și, în final, militarizat. Într-un demers de acest gen, identitatea personală e înlocuită cu una monocromă și, cum s-a dovedit în cazul fostei Iugoslavii, extrem de periculoasă – cea de comunitate etnică.

Pe 1 decembrie anul trecut mă aflam în București pentru lansarea romanului meu cel mai recent – Schije (Polirom, 2017). Să spun că am fost dezgustată total de exhibiționismul militarist cu care țara asta a decis să-și sărbătorească public ziua națională, ar fi un eufemism. Să mai adaug că bărbați (în majoritate covârși­toare) în uniforme (la costum la microfon și în comando cocoțați pe tancuri) nu-mi trezesc nici un sentiment patriotic și nici un sens al coeziunii, al coerenței și orga­nicității unei națiuni, consider că de acum ar fi superfluu.

„Long Live Greater Romania!“ – nu pot să strig în nici un spațiu public, însă pot spune, în schimb, în spațiul privat, oricărui român/ oricărei românce: „Sper că ești fericit(ă) oriunde te-ai afla pe pământ“.

Ioana Baetica Morpurgo este scriitoare stabilită în Marea Britanie, unde scrie, cântă la pian, înoată în ocean și coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything; ce mai recent roman al său, Schije, a apărut la Editura Polirom în 2017.

Mihaela Perciun: „Mă tentează o umbră de mândrie. Am rezistat“

E dificil pentru un basarabean, în cazul meu o basarabeancă, să vorbească despre Centenarul Marii Unirii. La fel de greu îmi vine să vorbesc despre o eventuală Mare Unire. Suntem rupți de Patria-mamă, cotropiți de cizma rusească de mai bine de două sute de ani. În 2012 au fost comemorate două secole de subjugare rusească.

Totuși, mă tentează o umbră de mândrie. Am rezistat. Ne-au distrus bisericile, ne-au ars cărțile, ne-au impus o altă limbă. Am făcut altare în casa-mare și nu ne-am dezis de credință, și ne-am transmis din gură în gură limba românească vorbită, neaoșă cum este… am păstrat-o. Am rezistat tuturor vicisitudinilor. În mare parte și datorită perioade interbelice 1918-1940, în care teritoriul numit de ruși Basarabia a revenit în limitele patriei după 106 ani de ocupație Rupți de patria care pe bune se numește țară, de la patria care pe bune trebuie să se mândrească și să serbeze cu fast acest Centenar. În ciuda vecinilor hrăpăreți, cu mici pierderi teritoriale – a reușit să își mențină integritatea! A rezistat.

Din stânga de Prut – doar o tânguială, doar o durere mută mă cuprinde la gândul că nu se știe când și dacă vom reuși vreodată să ne unim în realitate. Nu-i suficient ca poporul să-și dorească unirea – mai este nevoie și de curaj civic, de voință politică pe ambele maluri. Mai este nevoie și de credința în izbândă, în șansă unica și dreaptă de care nu știm, sau nu suntem suficient de con­știenți ca să profităm. Ah, acest fatidic vers din imnul țării: acum ori niciodată! Deși, s-ar părea, unirea-i în vârful unui pix doar.

Cei din Basarabia nu au cum să nu se simtă furați, trădați, lipsiți de țara. Puțini sunt cei rea­liști care ar crede, ar putea presupune că Moldova va rezista în ani ca stat independent. Dincolo mizeria mi se pare mai puțin mizerabilă, furturile și delațiunea – mai puțin grave. Trădarea? doar trădarea e la fel de trădătoare ca și la noi, și este la ea acasă. Suntem un popor.

Eu, sincer, privesc dincolo de Prut ca vulpea la poamă. Cu invidie, cu jind. Amăgindu-mă că acest val de Declarații de Unire semnate de oamenii conștienți pot duce la o Unire reală, care, mă repet, aici la noi, ar depinde de un singur om… Dar cine știe! Ah, acest fatidic vers: acum ori niciodată!

Mihaela Perciun este scriitoare din Republica Moldova, ultimul său roman, Cenușă rece, apărând la Polirom în 2017.

Radu Cucuteanu: Gâlceava guvernanților cu Centenarul sau Greuceanu în negativ – cum să crești în șase ani cât alții într-unul

Asemenea Centenar al României, mai rar, cum ar glăsui un clasic. Coerență ioc, viziune – nu se știe ce e aia, planificare lipsă, vizibilitate – la ce?, așa că despre existența unui concept nici nu are rost să discutăm. Deși el este chiar în fața noastră.

Nu numai că onor guvernanții noștri nu par să fie deloc în temă cu ce înseamnă momentul, cum nu par nici foarte interesați de el decât pentru a organiza o serie de evenimente care să îndrepte finan­țarea către persoanele potrivite. Ce reușesc în schimb e să reformeze calendarul mai ceva decât Cezar și Grigore cel Mare laolaltă. Dacă la nivel european nu s-a putut semna un acord legat de renunțarea la trecerea la ora de vară/iarnă, iată că în România conducătorii reușesc să transforme Anul Centenar, după o logică proprie și cu generoasă proporționare, într-o manifestare ce va ocupa perioada 2018-2023.

Dar să încercăm să-i lămurim din public.

Prima dată trebuie să afle ce este Centenarul României. Și de aici încep problemele. Pentru că se pare că onor reprezentanții noștri nu au înțeles câteva lucruri. În spatele acestui nume se află o cursă: se dă impresia că România are o sută de ani. Pe când la momentul în care se făcea Unirea din 1918 statul modern numit România avea deja 59 de ani, sireacul, prin Unirea dintre Principatul Moldovei și al Țării Românești. Lucruri, de altfel, elementare.

Carevasăzică, iubiți conducători, vorbim despre un Centenar al Unirii din 1918 și al apariției României Mari.

Anul începe pe 27 martie

Următoarea problemă: folosirea numelui de Mare Unire pentru momentul 1918 creează implicit impresia că cea anterioară, fondatoare, de care aminteam mai sus, este una mică. Așa cum s-a și folosit în istoriografia comunistă (și ulterior). Or lucrurile nu stau deloc așa. Vorbim despre două momente fondatoare, dintre care al doilea nu ar fi putut avea loc în lipsa primului. Acest mit al Marii Uniri duce și la imprimarea (une­ori căutată a) unei idei, că era un „firesc“ ca ea să aibă loc, că era „în spiritul lucrurilor“, ceea ce nu e deloc adevărat.

Îmi permit să mai amintesc un lucru. Prea adesea se uită faptul că Unirea s-a născut la Iași. Am pu­tea chiar spune unirile. Pentru că atât apariția României, cât și, șase decenii mai târziu, formarea României Mari, sunt legate de acest oraș, căzut în uitare de cei de la București. Ce dovadă mai bună poate fi decât faptul că, în preaj­ma aniversării primeia dintre unirile ce au constituit momentul 1918, cea a Basarabiei, trebuia să aibă loc o ședință festivă de guvern chiar la Iași, la Teatrul Na­țional (ce a slujit de clădire a parlamentului în perioada Primului Război Mondial), ședință însă amânată peste noapte și sine die. Pentru că se pare că atât merită „provincia“, că dincolo de voturi, impozite și ajutor la vreme de nevoie, cei de la București nu consideră că restul țării ar mai fi bun la ceva sau că, Doamne ferește, poate chiar ar merita vreun ceva.

Pe de altă parte, Anul Centenarului României, așa cum a rămas numele dat la nivel oficial perioadei 2018-2023, se bucură din direcția Bucureștilor de un discurs vag și găunos, dar nu mai puțin încărcat de festivism. Și totul pare a se învârti în jurul lui 1 decembrie 2018. Or, nu știu cum să spun, 27 martie și 28 noiembrie sunt date la fel de importante, dar care par a se regăsi prea puțin în programul oficialităților noastre. Probabil cu excepția declarației ministrului Culturii (din nou, și al Identității Naționale), care afirmă că Anul Centenarului începe (o altă premieră calendaristică) pe 27 martie. În rest, nu e ca și cum o manifestare de o asemenea im­portanță ar trebui să aibă amploarea pe măsură, cu evenimente și calendar pregătite cu vreo cinci ani înainte. În nici un caz.

Divorțul de realitate al aleșilor

Cu ce rămânem? În momentul de față nu prea știm. Ce știm, însă, e că anul începe în martie 2018 și ține până în 2023.

În rest, putem pune rămășag că vara va fi moartă din acest punct de vedere, iar că în toamnă vom asista la o paradă a politicienilor la Alba Iulia și o prezentare cu mici și muștar (fie el și tricolor) peste tot în țară. Divorțul de realitate al aleșilor pare să continue.

Dar ce ar trebui să fie? De fapt, întrebarea este ce ar trebui să rămână. Pentru că Anul Centenar, chiar întins pe șase ani, trece. Iar esența unei națiuni stă în cultura sa. Aici ar trebui investite sumele (deloc modeste) alocate Cen­te­narului, în dezvoltarea pe termen lung a României. Aceasta înseam­nă în primul rând inves­tiții în cercetare și în ceea ce nu­mim generic „cultură“.

Pe termen scurt, o întrebare de bază ar fi: oare câți români știu ce înseamnă Centenarul? Am văzut că guvernanții nu prea stăpânesc termenul. Moment în care trebuie înțeles că popularizarea cunoașterii, prin mijloace cât mai variate, îndeplinește diverse roluri. Unul, deloc de neglijat, este cel al întăririi coeziu­nii unei co­munități atât de mare și de felurită pe cât este cuprinsă în nu­mele România. Alta este cea a dezvoltării sociale înspre secolul XXI și de depășire a paradigmelor în care a fost formată o mare parte a românilor, cele de extrac­ție naționalistă ce au dominat ultima parte a veacului trecut.

Ba chiar, dacă vorbim de in­vestiții directe, nu ar fi deloc pu­țină lume care ar scoate vinul „ăla bun“ de la rece pentru o auto­stradă care să ne lege mai bine pe noi, românii, între noi.

Până atunci însă, cu ocazia revelionului de pe 27 martie, la mulți ani, dragi români!

Galerie foto