
Te intreb asta deoarece majoritatea scriitorilor care nu sint de la bun inceput romancieri sau nuvelisti, ci creatori lirici se apuca de proza abia dupa ce simt ca au dat totul in poezie. In cazul tau cum a fost?
Pe atunci (in 1996, mai exact) eram student la Timisoara. Ma vedeam absorbit intr-o lume care mie incepea sa-mi displaca. Ma refer la obsesia aproape prosteasca pe care romanii si-o faceau din „intrarea in Europa”. Eram satul sa tot aud cit de buna este Uniunea Europeana si cit de rea, saraca si stearsa este Romania. Fara sa vreau, am inceput sa am repulsie fata de tot ce era strain, ma refer la nivelul acesta vulgar: hamburgheri, discoteci, baruri. Vreau sa ma intelegi corect, lumea spre care mergeam semana tot mai mult cu Uniunea Sovietica, nu neaparat ca atmosfera, ci ca model. Entuziasmul omului de rind, dar mai ales al studentimii, al intelectualilor mi se parea nepotrivit. Era rezultatul unei manipulari pe care eu, ca om sovietic, o simteam pina la oase. Atunci am vrut sa scriu o carte despre o lume pe care toti am uitat-o prea repede: Uniunea Sovietica. Este o carte despre o lume facuta din lozinci, lozinci ce ajunsesera sa fie respirate, mincate, baute, dormite. Disidentii au prezentat Occidentului o Uniune Sovietica stapinita de teroare.
Eu fac parte dintr-o generatie neoprimata, nedusa in lagare. Generatia mea era rezultatul unei puternice si nemaipomenite manipulari. Personajul meu nu este un disident, el crede in Uniunea Sovietica si il iubeste pe Lenin, iar atunci cind nu intelege ceva, se indoieste de sine, nu de sistem. De fapt, acest roman este o incercare de a surprinde sentimentul sovietic. Trebuie sa recunosc ca aceasta carte s-a scris la sugestia unui sociolog. Este vorba de Dan Lungu, de care eram apropiat si care, in lungile noastre discutii, mi-a sugerat ca ar fi extraordinar sa scriu un roman despre Imperiul Sovietic vazut cu ochiul copilului. Desigur, eu nu am luat aceasta in serios, pentru ca nu mai scrisesem niciodata nimic in afara de poezie. Peste citiva ani insa, ajungind la Timisoara, in acea atmosfera despre care am vorbit, am scris acest roman ca reactie in fata unei lumi cu care eu nu eram de acord. O carte despre oameni care se bucura atunci cind sint indobitociti.
Pentru ca ai amintit de Dan Lungu, vorbeste-mi, te rog, despre perioada ta ieseana. Un scurt istoric al acestei etape ar fi binevenit.
Despre perioada mea ieseana se cuvine sa scriu un roman intreg sau sa torn un serial melodramatic. Dincolo de gluma, un astfel de roman (nu memorialistic, ca nu-s cronicar) va aparea cindva, pentru ca este pe jumatate scris. A fost o perioada vie, o intreaga viata cu tot ce prezinta adolescenta unui artist care se credea geniu. Din nefericire, eu sint personajul vietii mele si nu pot sa nu ma citesc detasat, ca pe o carte. De multe ori m-am intrebat, ca si Marquez, daca nu cumva imi traiesc viata pentru a o scrie. Acum poate nu, dar pe atunci cu siguranta. Ce vrei de la un elev la Liceul de Arta, proaspat iesit din Uniunea Sovietica, aruncat intr-o lume unde totul ii parea strain, strimt, fara culoare. Baietii se injurau si se scuipau fara se se bata! Lucru nemaipomenit! Nu stiam bine romaneste, aveam cite cinci-sase corigente pe semestru si eram in permanenta amenintat cu exmatricularea. Dumnezeu a trimis-o la Liceul de Arta pe Doamna Catalina Francu, profa de romana care mi-a „rezolvat” corigentele si a facut totul pentru ca eu sa nu fiu exmatriculat. Tot ea m-a instruit in cele ale literaturii, mult peste programa scolara, punindu-mi la dispozitie biblioteca personala. De la ea am aflat de marii poeti moderni, citindu-i cu mult nesat si, desigur, imitindu-i. Cu aceste incercari ale mele am ajuns la Junimea, unde am fost primit cu multa caldura chiar de la inceput. Au urmat citeva premii ale revistelor iesene: „Convorbiri Literare”, „Timpul”, „Dacia Literara”. Asa a inceput Iasul sa-mi fie ca o casa, cu multi prieteni fata de care am si astazi toata recunostinta. Poate daca nu ar fi fost acesti oameni, n-ar fi existat nici cartile pe care le-ai pomenit la inceput.
Putem gasi citeva similitudini intre Iepurii nu mor si Sint o baba comunista!. Ambele romane restituie cititorilor un anumit timp, o perioada istorica pe care o speram depasita. Daca Dan Lungu propune o obiectivare prin multiplicarea naratorului, prin distribuirea subiectivitatii pe mai multe paliere, tu procedezi altfel. Cum anume, as vrea sa aflu chiar de la tine. Cita subiectivitate, cita nostalgie sta la baza romanului tau?
Romanul incearca sa fie cit mai obiectiv in ceea ce-si propune. Eu nu am scris o carte istorica despre Uniunea Sovietica, ci am vrut sa surprind cit mai viu sentimentul sovietic. Adica la mine nu gasesti personaje reale, presedinti, tirani, ci prototipuri. Insa atmosfera este reala. Am fost corect, mai intii fata de mine insumi, atunci cind am scris. Desi este un roman modern, cu mai multe planuri narative, cu pasaje care te pot duce cu gindul la Eugen Ionescu uneori, in care Vladimir Ilici discuta cu Felix Edmundovici sau cu padurarul, in intregime, cartea pune la dispozitie o realitate. Toate lozincile sint reale. La un moment dat, directorul scolii scoate din buzunar o foaie impaturita si le citeste copiilor un discurs despre folosul plantarii copacilor. Am tradus acest pasaj din revista „Tinarul naturalist”. Vreme de un an am discutat despre Uniunea Sovietica cu tineri basarabeni de virsta mea care mi-au impartasit obsesiile lor. S-a dovedit ca pina si fantasmele noastre erau identice. Asa ca cititorul are un mozaic de ginduri, obsesii si indeletniciri ale omului sovietic. Farmecul acestei carti, din punctul meu de vedere, este ca personajul meu nu creste mare, el nu devine „destept”. Cartea se termina inainte ca Sasa, personajul principal, sa descopere ca traieste intr-o mare minciuna. Lumea din roman este lumea lui Sasa, un copil fara prieteni, care, din cauza timiditatii, isi explica singur tot ce auzea, citea pe garduri sau invata la scoala. Concluziile si meditatiile lui sint infantile, dar foarte profunde, spre deosebire de discursurile si preocuparile oamenilor mari. In roman exista putini maturi si sint situati pe un alt plan narativ, asa incit Sasa nu se intilneste cu ei, insa toti maturii sint infantili. Singurul personaj lucid este acest copil care nu vorbeste cu nimeni.
Cred ca ai lansat o moda, cea a amintirilor serie despre perioada comunista. Mai multi scriitori din Republica Moldova au inceput in acesti ani sa exploateze un culoar deschis de tine. De pilda, Vasile Ernu are foarte mare succes cu Nascut in U.R.S.S. Iulian Ciocan mi-a marturisit ca tocmai a incheiat un roman despre perioada lui Brejnev. Am auzit si unele opinii (venite dinspre scriitori basarabeni de prima marime) conform carora a scrie necritic despre comunism ar fi un lucru imoral. Tu ce crezi? Ai comis un act demn de oprobriu public?
Romanul meu a fost scris in ’96-’97. In ’98 eu m-am dus la manastire si am lasat totul balta, inclusiv acest roman pe care l-am gindit mult mai mare. Ceea ce apare acum este doar prima parte dintr-o trilogie care a ramas doar la mine in cap. Desigur, fiecare parte ar fi trebuit sa poata fi citita si separat, de aceea Iepurii nu mor este un roman integru. La Chisinau se stia ca eu scriu un roman despre pionieri, dar nu am avut o lectura, ca la Iasi, de pilda. Din discutiile particulare, ca „tinar prozator”, am primit, desigur, sfatul de a-mi alege alte subiecte cu care sa „intru in Europa”. Eu am fost intotdeauna impotriva subiectelor fabricate, impotriva prefacatoriei si a epigonismului. N-am inghitit revistele de propaganda ce servesc teme si maniere de a scrie. Am considerat ca am trait intr-un Imperiu despre care se pot scrie romane, asa cum Marquez a scris despre dictatura din America Latina. Pe atunci era la moda sa scrii despre baruri si tirfe. Ei, eu nu vroiam ca fiu ca ceilalti. Acum, trecind vremea, au crescut si copiii propagandei occidentale. Oamenii au inteles ca un francez nu vrea sa citeasca un roman frantuzesc scris de un basarabean si au inceput sa scrie despre ei insisi. Ma bucur. Nu cred ca autorii citati m-au imitat sau urmat pe mine. Mai intii pentru ca Iepurii nu mor are o structura de jazz in ce priveste compozitia, cu multa improvizatie, poezie si sinceritate care nu se repeta de la om la om. Pe de alta parte, acesti oameni au trait si ei in acelasi Imperiu, deci au ce povesti. Am inteles insa ca ei nu au scris niste romane propriu-zise, ci un fel de impresii, amintiri. Eu am vrut sa pierd tot ce este foarte personal intr-o mare de personaje, baloane, emotii semnate cu alte nume.
Iepurii nu mor nu este singura ta scriere in proza. Recent am citit Nebunul, un microroman inspirat, probabil, si de viata pe care ai ales sa o traiesti incepind cu anul 1998. L-a schimbat in vreun fel calugarul Savatie pe scriitorul Bastovoi?
Nebunul este o carte pe care nu as fi scris-o niciodata daca nu m-as fi caluga-rit. Nu in sensul ca nu as fi scris ceva cu acest titlu (am fost obsedat de nebunie dintotdeauna), dar nu m-as fi gindit ca nebunia poate deveni masca unui sfint, asa cum se intimpla in romanul acesta. Personajul principal este un calugar provenit dintr-o familie instarita care, dupa ce a petrecut treizeci de ani in pustie, se intoarce in cetate unde traieste cu tirfele ieftine si cersetorii prefacindu-se nebun. Un astfel de calugar a existat intr-adevar. El este Sfintul Simeon cel Nebun pentru Hristos, care a vietuit in Siria secolului al VI-lea. Am incercat sa vad lumea prin ochii acestui sfint care se prefacea nebun. Desigur, este o mare indrazneala, dar nu este singura pe care mi-am permis-o in aceasta viata, deoarece consider ca insasi viata are nevoie de indrazneala pentru a putea fi traita. Nu vreau sa vorbesc mai mult, pentru ca romanele nu se povestesc, ele se citesc. Iar pentru ca m-ai intrebat cum l-a schimbat calugarul Savatie pe scriitorul Bastovoi, acest raspuns se contine in insasi cartea despre care vorbim.
Cum vezi literatura ta in contextul productiilor literare de azi? Atit in proza, cit si in poezie s-au produs schimbari notabile dupa 2000. Cum resimti aceste schimbari?
Eu ma bucur ca lumea se intoarce la literatura, dupa entuziasmul idiot pe care l-a trezit instaurarea televiziunii prin cablu. La sfirsitul anilor ’90 parea ca literatura si-a trait traiul, si-a mincat malaiul. Acum lumea se intoarce la roman, redescopera gustul lecturii. Cititul devine o trasatura cumva aristocratica, ceva care te separa de multime.
Vad colectii de proza la mai multe edituri, colectii de lux, ceea ce ma face sa cred ca se si vind, adica se si citesc. Observ totodata ca proza vandabila nu este neaparat una kitchioasa si siropoasa, chiar daca unii autori folosesc sabloane si tehnici verificate, scriind cu scopul de a vinde si folosindu-se de metode de promovare pe care, personal, nu le accept. Oricum, nu sint lipsiti de talent si inteligenta. Ma refer la citeva bestseller-uri care au patruns pretutindeni. Ma bucura ca lumea se intoarce la poveste si ca o vrea cit mai complexa. Este la moda sa citesti un roman a carui actiune se petrece intr-o perioada istorica indepartata, in care se descriu obiceiuri si ritualuri pierdute. Sigur ca cele mai multe din informatiile cuprinse in astfel de romane sint discutabile din punct de vedere stiintific, ele devenind, de prea multe ori, singurele surse pentru majoritate, cum este, de pilda, cazul Codului lui Da Vinci. Dar pe mine ma bucura insasi nevoia de a iscodi lumile trecute, spiritualitatile adevarate sau false, pentru ca aceasta scara este cu un etaj mai sus decit curiozitatea adolescentina de a privi prin gaura cheii in dormitorul Sandrei Brown. In aceasta atmosfera a interesului crescind pentru poveste, pentru dezgroparea unor lumi si spiritualitati necunoscute, ma simt si eu mai confortabil, deoarece asa este si proza pe care o scriu.
In afara de Iepurii nu mor, care prezinta o lume disparuta, o lume din care am facut parte, am scris si acest roman despre care am vorbit, Nebunul, in care cred ca am reusit sa fac dintr-un sfint crestin un personaj modern. Acum lucrez la un alt roman a carui actiune se petrece in Siria secolului V, Sarpele si porumbelul, al carui personaj principal, o calugarita, ajunge prostituata, iar dupa aceea revine la viata de pustie. Este povestea Sfintului Avraamie si a nepoatei sale Maria, pomeniti in Sinaxarul ortodox. Cred ca viata unor sfinti crestini, scrisa fara dulcegaria devenita traditionala, dar improprie spiritului crestin, poate fi cel putin la fel de captivanta pentru cititorul modern ca si Siddharatha a lui Hesse. Sint un povestitor si-mi place sa povestesc despre oameni si intimplari autentice. Prefer sa desenez o casa cu mina mea, decit sa fac un colaj din bucati de opere celebre.
„Citesc criticile care mi se aduc pe forumuri si tin cont de ele”
Intr-o alta discutie imi marturiseai ca pentru tine importante nu sint doar mesajele pe care vrei sa le transmiti cititorilor, ci si mesajele venite de la cititori spre tine. Cum anume tii cont de ele? In ce consta acest feedback?
Mai intii, eu dau manuscrisul spre lectura prietenilor si cunoscutilor. Prefer oamenii care nu scriu si nici nu stiu prea multe despre literatura. Ma intereseaza, in primul rind, daca reusesc sa transmit o atmosfera, emotiile. Imi place sa fiu de fata cind cineva imi citeste manuscrisul, sa vad daca zimbeste acolo unde este o scena cu haz sau daca se emotioneaza acolo unde este o scena sensibila. Aceasta mi se pare esential la un scriitor: sa te poata face sa rizi si sa plingi, restul se invata. Pe linga aceasta, au fost citiva ani in care am stat pe Internet, intrind in legatura cu romani din lumea intreaga si primind cam cite o suta de scrisori pe saptamina. Am primit multe remarci si sugestii de care am tinut cont. Asa am aflat ce vor oamenii sa auda, ce ii framinta si care este metoda cea mai accesibila de a ma face inteles. Pentru ca eu vreau sa ma fac inteles. Citesc criticile care mi se aduc pe forumuri si tin cont de ele. Consider ca daca am putut fi criticat sau luat peste picior, inseamna ca am exagerat undeva. Nu in ultimul rind, o reactie din partea cititorului este si numarul vinzarilor. Nebunul, de exemplu, este la a doua editie intr-un an, cu un tiraj total de 7.000 de exemplare, epuizat. Scriu despre ce-mi place, dar imi place ca ceea ce scriu sa placa si altora.
Ce anume poti promite cititorilor tai? Ma refer la acel ceva despre care stii sigur ca o sa se intimple sau nu.
Nu-mi place sa fac promisiuni, deoarece nu sint stapin pe viata mea. Am mai multe scrieri in lucru, am si o multime de planuri pe care le port in inima mea de ceva ani, dar vremea si sorocul nu le stiu. Ma rog ca Dumnezeu sa-mi dea zile si inima potrivita pentru a putea duce la capat ceea ce imi doresc, daca ceea ce doresc este bun. Am o bucurie speciala atunci cind scriu, pentru ca o traiesc ca pe o delectare si ca pe o sarbatoare a mintii, a inimii, a minunii ca sint, ca sint asa cum sint si ca lumea mi se descopera ca o taina nesfirsita, ca un spectacol al maretiei lui Dumnezeu si, de ce nu, a Omului. Uneori ma tem ca voi pleca din aceasta lume fara sa duc la capat toate aceste planuri, care mi se par frumoase, dar gindul ca lumea ar ramine la fel de frumoasa si fara mine, ma face linistit. Intotdeauna se va gasi un om care-si va pune mintea sa in slujba celorlalti, care va scrie, va cinta sau va desena lumea in miscarea ei colcaitoare, dar atit de bine sustinuta de ceva si de Cineva care uneori ne scapa, iar alteori ni se dezvaluie. Iata de ce nu promit nimic, deoarece sint si eu o parte a acestei lumi in miscare, supusa schimbarii si revenirii, desi sint plin de dorinte, mai ales de dorinta de a darui si de a ma darui. Iar scrisul pentru mine este un dar, pe care mai intii l-am primit de la Dumnezeu, iar acum simt nevoia sa-l daruiesc mai departe, o nevoie careia nu pot sa ma impotrivesc, deoarece, sint convins, nu trebuie sa ma impotrivesc.
Stefan Bastovoi a debutat in 1996, cu volumul de poezie Elefantul promis, cu care a obtinut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul Salonului National de Carte de la Iasi si Premiul Fundatiei Soros. Au urmat alte volume: Razboiul cartii (1997), Pestele pescuit – o poveste (1998), Casa timpului (1999). Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. In 1999 a fost uns in monahism, primind numele Savatie. Pe 28 octombrie 2000 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002 ieromonah. In prezent, este ieromonah la Manastirea Nasterea Domnului din eparhia Edinet si Briceni, in Republica Moldova.
Perspectiva din care este relatata povestea din Iepurii nu mor ii apartine unui copil, scolar in clasa a treia, pionier in R.S.S. Moldoveneasca. Micul Sasa Vakulovski e ceva mai introvertit decit media si pare a fi persecutat pe nedrept de catre invatatoare, ceea ce il ostracizeaza in fundul clasei, de unde va aspira luciferic la premianta din prima banca, devenita inaccesibila. Povestea cu iepurii, la care titlul face aluzie, este construita in paralel, pe mai multe planuri. Ea este o parabola a libertatii incatusate, spunind pe cale aluziva ceea ce se spune pe fata in carte: ca viata in comunism este o viata incarcerata, ca educatia prin sloganuri a copiilor este o crima, ca autoritatea si chiar violenta invatatoarei fata de copiii recalcitranti devin odioase atunci cind se suprapun celor ale partidului fata de membrii clasei muncitoare.
Fragment din Iepurii nu mor
56
Chiar daca timpul trecea greu, pina la sfirsitul scolii nu mai era mult. Cind se gindea ca incepe vacanta si va merge la iaz, parea ca mai este foarte mult si ca timpul trece greu. Dar cind se gindea ca se termina anul si trebuia sa duca manualele, timpul trecea repede. Pentru ca trebuia sa le lipeasca unde erau rupte si avea si o pagina lipsa in cartea de citire, unde ar fi trebuit sa fie o poezie pe care n-a invatat-o, iar Nadejda Petrovna l-a prins ca a rupt-o si ca nu era rupta de mai inainte. Si nu-si gasea nici cartea de stiintele naturii, pe care spunea de fiecare data ca a uitat-o acasa si lua intotdeauna bataie pentru ca n-o imprumuta de la clasa de-alaturi, caci nu stia pe nimeni, si-i scria in zilnic. Si nici nu stia pe unde s-o caute.
Inca mai avea in Patria Noastra 1 un Lenin cu ochelari si cu mustata rasucita ca a baronului Munchhausen, care se trage singur de par. Degeaba ii spunea Nadejdei Petrovna ca nu el i-a facut mustata si ochelari lui Lenin, ca nu-l credea. Lenin era bun si nimeni nu trebuia sa-i faca ochelari. Trebuia sa-i faca ochelari invatatoarei, care era desenata linga tabla, cum explica la copii. Dar nu lui Lenin. Lenin si-asa are mustata si barba.
Tata i-a zis ca pe Lenin n-are voie sa-l deseneze nimeni, numai pictorii mari, daca li se da voie. Pe ceilalti ii baga-n puscarie daca nu seamana. El are mustata frumoasa si ochii blinzi, nu rasucita, ca a baronului Munchhausen. Numai un prost putea sa-l mizgaleasca pe Lenin. Lenin era atit de bun, a facut Revolutia si ii ajuta pe copii.
Lui Sasa ii era tare ciuda pe cel care i-a facut mustata rasucita lui Lenin. Era cite unul, ca Ciornii, care nu stia sa citeasca. El nici nu stie cine-i Lenin. Tata i-a zis ca astia se cheama copii debili, iar mama si tatal lor sint betivi. Si de aceea ei sint prosti si au ochii tulburi. Daca-ar sti el cine este Lenin, cred ca i-ar parea foarte rau. Sasa l-ar omori.
Daca leaga strins cu ata toate cartile, n-ar mai putea nimeni sa le dezlege si doar le-ar numara. Dar poate el sa le lege oricit de strins, pentru ca pe-ale lui tot le dezleaga si se uita prin ele. Ba, s-ar putea sa primeasca si vreo doua peste cap pentru ca le-a legat atit de strins. Daca nu s-ar fi inventat patratica cu linii de la sfirsitul cartii, unde era semnatura, ar fi furat de la cineva cartea si-ar fi pus-o pe-a lui in loc. Dar asa, toate cartile erau iscalite. Te punea Nadejda Petrovna s-o semnezi.
Stie el foarte bine cum il cheama pe cel care i-a facut mustati si ochelari lui Lenin. Il cheama sau Grigorenko Vladimir, sau Jmurkin Alexandr, sau Evseeva Natalia, sau Baltuhin Vasili. Pentru ca erau patru. Oricum, Sasa era ultimul din patratica, si dupa asta cartea nu mai era buna, pentru ca patratica s-a umplut. Dar parca vede ca va lua bataie.
A vazut el carti iscalite si mai jos de patratica. Pui numai numarul 6 si te iscalesti. Are si el una. Dar nu cred ca fata a mizgalit cartea, pentru ca scrie frumos. Inseamna ca vreunul dintre baieti. Dar mai putea sa i-o mizgaleasca si colegul de banca, atunci cind nu se uita, ca sa vada mai pe urma invatatoarea si sa-i traga o mama de bataie.
Lega sacul si se aseza pe el. Incepeau sa se rareasca brebeneii. Ramineau numai frunzele, pentru ca florile se scuturau. In curind trebuiau sa infloreasca lacramioarele. Iarba pe care a gasit-o in poiana cu tufe de aluni era buna, dar prea putina si s-a terminat. Frunzele erau multe si mari, si porcii le mincau si fara flori.
Dintre toate florile, numai lacramioarele nu se dadeau la porc. Ele nici nu erau atit de multe ca viorelele si brebeneii, nici nu erau atit de mari si erau trecute in Cartea Rosie. Miroseau frumos, ca si cravata dupa ce i-a legat-o Sonia. Poate ca daca si brebeneii ar fi fost mai putini, nici pe ei nu i-ar fi dat la porc si i-ar fi trecut in Cartea Rosie. S-ar fi gasit alt fel de buruiana. Daca ar fi fost prea multe lacramioare, nu cred ca s-ar fi dat lacramioarele la porc. Ele erau albe si mici si, cind puneai mina, erau reci. Pentru ca ele cresc numai la umbra. Si nimeni nu le-ar fi dat la porc.
Trebuia sa se gindeasca ce va face in vacanta, ca sa spuna la scoala; asa, ca si in clasele I si a II-a. Dar atunci a spus ca sta acasa si ii ajuta pe parinti. Si ii era rusine. Cei mai multi se duceau in tabara, iar cei care-nvatau bine, in excursii. Dar el avea tabara in sat si oricum mergea pe-acolo si se uita cum se joaca fotbal.
Ceilalti spuneau ca se duc la tara, la bunica, dar el nu putea sa se mai duca inca o data la tara, daca traia la tara. Si ii era rusine. Poate daca ar fi trait la oras si s-ar fi dus la tara, nu i-ar fi fost deloc rusine, asa cum nu-i era nici Katerevei, care a zis ca in ultima luna se duce la tara, la bunica. Ce vacanta-i asta sa te duci la tara? Inseamna ca el tot timpu-i in vacanta? Dar nu era el in vacanta, pentru ca toata lumea ridea de el. Daca esti in vacanta, nu ride nimeni de tine. N-are de ce.
Dupa inca o noapte fara rezultat, Alexandr Timofeevici se intoarse acasa. Cu fiecare zi, nehotarirea se intiparea tot mai mult pe fata acestui om si ochii lui, care pierdusera orice urma de ciuda, si mersul clatinat aproape ca nu mai motivau toate acele nopti pe care le petrecuse in spatele cisternei, iar de doua zile, dupa casute, sus de tot, pe iarba. Cert era ca ciuda lui Alexandr Timofeevici disparuse si nu-l mai invinuia pe Vasili Gavrilovici de cele savirsite. Poate ca, in locul lui, Alexandr Timofeevici ar fi procedat la fel.
Alexandr Timofeevici si-a ocupat locul cu cinste si mindrie, prin forte proprii, dind dovada de harnicie si buna purtare in brigada in care lucrase mai inainte. Pe deasupra, era un bun tovaras si n-a recurs niciodata la siretlicuri. Chiar daca a furat lighenele si faina, Alexandr Timofeevici raminea, pentru cei care l-au cunoscut, un om drept.
Si totusi, ce l-a determinat pe Alexandr Timofeevici sa-l urmareasca cu atita ardoare pe Vasili Gavrilovici? Desigur, la inceput, fapta acestuia, murdara de altfel, in urma careia Alexandr Timofeevici a ramas fara post, doua posturi de fapt, ca sa nu mai vorbim si de reputatie.
La inceput, ciuda l-a impins pe Alexandr Timofeevici, setea de razbunare. Dar ce-l mai determina pe Alexandr Timofeevici, cel de acum, sa nu renunte la urmaririle sale? Aceste ginduri se incurcau in capul fostului sef de gospodarie, din ce in ce mai moi din cauza caldurii soarelui. Poate ca tot din cauza acestei calduri, patura pe care o tinea in torba, pe umar, ii parea grea si inutila. Inaintea sa, la vreo cincizeci de pasi, mergea Nichifor. Dupa mers, putea sa fie beat. Nichifor mergea repede, dar de citeva ori paru ca se opreste, pe urma isi continua drumul la fel de repede. Asta insemna ca Nichifor se certa cu cineva in mintea lui, si-atunci cind se oprea, explica probabil ceva mai greu de inteles. Alexandr Timofeevici baga mina in torba si rupse o bucata din piinea care-i ramasese de asta-noapte.
— Buna ziua.
— Buna ziua.
Pe drum trecu o bicicleta, care veni cu mare viteza din deal, si-l saluta pe fostul sef de gospodarie. Si paznic.