Îi înțeleg zilele acestea pe părinții care trăiesc realizările prin copiii lor. Eu trăiesc o revoluție printr-o țară străină și prin copiii altora.
În timp ce în România se organiza marșul contra avortului, alintat de susținători „Marșul pentru viață“, în Statele Unite aproximativ un milion de oameni au ieșit la „Marșul pentru viețile noastre“, inspirat și organizat de adolescenții care trecuseră prin atacuri armate în școlile lor. Emma Gonzales, o elevă de liceu de origine latină, bisexuală, tunsă zero, cu blugi rupți și teniși, este imaginea iconică a Americii din aceste ultime săptămâni.
Nu există nici un motiv real pentru care să mă emoționeze o ieșire în stradă undeva peste ocean. Tema mitingului, restricționarea accesului la arme, îmi este atât de străină, încât din când în când trebuie să îmi rog prietenii mai deștepți să îmi explice încă și încă o dată cum a ajuns portul armelor să fie un drept, dar îngrijirea medicală nu. Copiii din Parkland, cea mai recentă prezență pe harta masacrelor din școlile americane, au reușit să mă facă să îmi pese. Iar asta este ceva miraculos, având în vedere că ei reprezintă o generație între 10 și 18 ani, despre care credem cu toții că sunt nepăsători la politică. S-a întâmplat opusul. Au scos din casă un milion de oameni. Printre lacrimi, Emma Gonzales a impus peste o mulțime enormă cel mai lung moment de reculegere din istoria SUA. Au rostit discursuri în care s-au dovedit atenți la drepturilor lor și la nevoia de a vorbi și în numele comunităților care nu apar de obicei la televizor. O fetiță de 10 ani s-a suit pe podium pentru a da o voce comunității afro-americane, care nu reușește să stârnească atât de multă empatie națională atunci când incidentele armate au loc în sânul său.
„Este prima dată când întrezărim generația care vine după milenari“, a scris CNN. Deocamdată, generația născută după 1998 poartă numele Generația Z. Este o generație cu prieteni diverși, cu telefoane mobile în buzunar, care se îndepărtează de Biserică, le pasă de mediu, nu sunt interesați să judece oamenii după orientarea sexuală, consideră importante valorile etice ale companiilor de la care cumpără produse și sunt coșmarul tuturor republicanilor. În mijlocul marșului din SUA, o jurnalistă de la „Time“ a scris una dintre cele mai puternice observații despre tinerii de acolo: sunt o generație care a crescut cu un val de atacuri armate în școlile lor – dar de asemenea au crescut cu Harry Potter. Au învățat că atunci când apare „răul“, trebuie să îți cauți o armată de prieteni și să i te opui. Emma Gonzales, figura centrală a activiștilor, a comparat lupta lor împotriva armelor cu înfruntarea dintre Dumbledore și Devoratorii Morții. Mitingul a fost împânzit de pancarte precum: „Dumbledore nu a murit pentru ca astea să se întâmple în continuare“. Harry Potter este doar o poveste, dar e una prin care copiii au învățat să interpreteze lumea.
În observația aceasta am întrezărit și prima rază de speranță pentru România. Și ai noștri au crescut cu Harry Potter. Și copiii noștri consumă desene animate unde văd atitudini tolerante, unde înțeleg că diferit nu înseamnă rău. Și pe ei filmele îi învață ce înseamnă dârzenia, colaborarea cu alții, încăpățânarea de a lupta pentru lucrurile în care crezi, chiar și atunci când în societate nu au de unde să învețe asta. Poate că Generația Z a României nu este ca a lor. Poate că se uită prea mult la televizor. Dar dacă se uită la Harry Potter în loc de Gâdea, încă este bine.